Inainte de a merge la culcare, stau putin singura pe terasa. Fac asta in fiecare seara, oricat de tarziu as termina tot ce am de facut. Uneori ma rog, alteori doar privesc cerul, alteori respir adanc, pentru ca daca fac un lucru prost cu adevarat, acela este respiratul - respir superficial din timpul zilei, lucru care ma devitalizeaza si imi face un nod dureros in capul pieptului, asa ca seara remediez ce se mai poate remedia, iar alteori, ca in seara aceasta, doar las gandurile sa curga. Vorba poetului meu drag, Marin Sorescu:
Cate ganduri imi trec prin cap
le las sa-mi treaca,
este placerea lor
sa se starneasca din senin,
ca norii.
Si sa se destrame la intamplare,
La marginea orizontului.
Unele revin,
Cuprinse parca de-o remuscare:
Au uitat sa se atinga de cuvinte
Cuvintele le imbratiseaza,
Le cuprind in potir de flori carnivore...
si cam atat, ca nu mai imi amintesc toata poezia si nici nu am chef sa o caut.
Am respirat adanc, am privit cerul, mi-am tapotat fata cu degetele (mai devreme m-am rasfatat cu o masca pentru luminozitate, plus crema de noapte-mentionez asta ca pe ceva special, pentru ca nu mi-am mai acordat atata atentie de ceva vreme, asa ca acum conteaza altfel...Mamicile stiu...ce semnificatie speciala capata orice nimic...un dus fara (prea) mult graba, o iesire la cumparaturi singura sau un minim de ingrijire). In timp ce faceam toate astea, revedeam secvente din ziua care a trecut. M-am vazut, cum altfel, dand ture cu Miruna in brate prin camera. Asa adoarme..si in timp ce dadeam ture, ma gandeam ce nebunie, cum imi trece viata, inchisa intr-o camera, dand ture pana ametesc, pana imi simt batucite talpile, pana cand spatele devine rigid ca o platosa, iar mainile imi cad de-a dreptul (Miruna are deja 5 kg si un pic, la o luna si o saptamana) si eram gata sa imi plang de mila, la propriu. Apoi imaginea s-a schimbat brusc si am revazut cu ochii mintii imaginea unei femei, Alice Voinescu, mergand in cerc zi si noapte intr-o celula stramta, insalubra, cu o mica ferestruica sus de tot. O femeie inchisa de comunisti, doar pentru ca era prietena cu Lucretiu Patrascanu, o femeie care a rezistat mergand in cerc sub ochiul nemilos al gardianului recitandu-si iar si iar singurele versuri pe care si le amintea. Nu avea voie sa se opreasca, nu avea voie sa se aseze sau sa faca alte miscari. Doar mers, ore in sir, zi si noapte, in cerc.Toate aceste lucruri le stiu din cartea ei, Jurnal. O carte citita cu multi, multi ani in urma, sper ca memoria sa nu imi joace feste. Mai imi amintesc un moment teribil, povestit de ea, asta asa, ca o paranteza. Spunea ca mancarea era un fel de terci gretos care se termina cand ajungea randul ei si mereu primea ce se razuia de pe fundul ceaunului...arsura de terci. Am admirat spiritul ei. Ei, si azi, cand dadeam eu ture prin casa cu Miruna, stresata si de faptul ca Vladi se joaca cam mult singur ( a fost putin racit si nu a mers o saptamana la gradinita) mi-am amintit de aceasta femeie si m-am simtit brusc recunoscatoare-port in brate cea mai dulce povara, sunt acasa, sunt libera, sunt inconjurata de lucruri frumoase si pot decide in fiecare moment ce urmeaza sa fac sau ce vreau sa fac. Cateva imagini si mi-am revenit, nu m-am gandit la prea multe. Erau destule de facut-scutec de schimbat, intins rufe, pus masa pentru Vladi etc, etc. Mamicile iarasi inteleg mai bine ca oricine...:-)Apropo, insomniaci de pretutindeni-faceti efort fizic, muult si veti dormi ca pruncii!
Acum, pe terasa, m-am intrebat cat de libera sunt. Cum se regaseste libertatea, ca valoare personala aflata pe primul loc, pe fiecare palier al existentei mele. Probabil o sa mai ma gandesc la asta, insa intrebarea mi-a readus in memorie imagini, stari, momente care au legatura cu libertatea. Daca ma uit in urma, ideea de libertate a fost firul rosu al zilei si abia acum, la ceas de reflectie, inteleg asta. De dimineata de exemplu, a venit Irina, cu acele de acupunctura pregatite. Eu palida, ea fresh....petrecuse week-endul la mare. Serile in oras, ba la MTR, ba la un suc...eu nu pot iesi mai departe de mega image fara sa mor de stres ca plange copilul acasa...I-am spus ca o invidiez un pic ca e asa libera sa se duca unde vrea si cand vrea. Replica-ei, eu vreau ce ai tu, tu vrei acum ce am eu...nimeni nu e niciodata multumit. Si cu asta, m-am mai ales cu un ac in frunte, sa fiu zen. Deci, intai Irina, apoi imaginile cu Alice Voinescu, apoi gandul ca oricat de inchisa as fi, libertatea interioara nu mi-o poate lua nimeni, nicicum...iata cum am ajuns sa imi pun intrebari despre cat de libera sunt cu adevarat, in fiecare strat al existentei mele.
In studentie, am resimtit o stare brusca de panica, de anxietate cumplita, de parca sfarsitul meu era iminent. Mama conversa pe strada cu o doamna, care se interesa de viata mea. Putea sa ma intrebe pe mine, ca eram si eu in peisaj, insa o intrebase pe mama si bine facuse, asa am aflat si eu ca daca nu ai planuri, au altii pentru tine. Mama o informa ca sunt in anul doi de facultate, ca sunt cuminte, citesc (cam) mult, sunt devreme acasa, invat bine, din astea, stiti voi cum vorbesc mamele. Si dupa ce termina facultatea? a mai vrut sa stie cucoana. Se marita, s-o angaja si ea la vreo scoala buna ca profesoara de romana (? niciodata nu avusesem asta de gand, de unde le scotea), uite chiar ieri discutam despre ea cu un inspector scolar care mi-e client, sa vedem, ii aranjam ceva cand o termina ...Imi amintesc si acum senzatia de vertij....se inclina strada cu mine sau eu cu strada...ametisem, ma sufocam si nu reuseam sa prind ideea, de ce simt ce simt, ma luptam sa ma linistesc si sa las sa iasa la lumina motivul stresului. Apoi mama i-a mai povestit doamnei de un student la medicina grec, tot client de-al ei, frumusel foc, caruia ii vorbise despre mine si care isi dorea sa ma cunoasca, dar nu vroiam eu, ca o fraiera ce sunt! Nu stiu ce fețe fețe schimbam langa cele doua, mama si cunostinta ei....stiu insa bine panica din interior! Deci totul este aranjat, prevazut, gandit, eu nu trebuie sa fac nimic, doar sa inaintez lent, ca o gasca prin apa....Unde sunt experientele mele, viata mea, alegerile mele, unde sunt eu? Nu ca nu vroiam sa am un job sau sa ma marit, dar chiar asa, sa fie aranjate toate dinainte? Si povestea cu grecul ala....mereu zambeam cand imi povestea mama despre el seara, o luam ca pe o gluma, nu banuisem cat se serioasa era ea de fapt cu insistentele ei de a ma intalni cu el in oras.
Imi amintesc... ordinea gandurilor care m-au linistit in zilele urmatoare: mai am doi ani pana termin facultatea, pana atunci nimeni nu ma va presa nici nu maritisul, nici cu jobul. Zici ca ei, faci ca tine (si asa am descoperit libertatea interioara). Apoi....gandul cel mai indraznet-libertatea mea este importanta. Foarte importanta. Nu gaseam nimic mai important ca ea. Si asa am inceput experimentele. Nu vi le spun pe toate, doar nu suntem la confesional, plus ca de unele chiar nu sunt mandra, desi mi-au adus confirmari si reconfirmari ca sunt libera si ca pot face absolut tot ce imi propun. Experimentele mele au vizat orice lucru care parea sa fie un dat, ceva de neschimbat. De ex religia. M-am nascut ortodoxa, insa cine spune ca asa trebuie sa si raman? Mi-am schimbat, temporar, religia. Am invatat multe lucruri in perioada aceea. Am provocat scandaluri monstruoase acasa. Am iesit si am redevenit ortodoxa, cand am inteles ca ceea ce cautam eu, nu era o alta religie, ci confirmarea ca sunt libera si pot sa aleg. Ortodoxia e buna pentru mine, vroiam doar sa o aleg eu, de aceea a fost necesar sa renunt la ea o vreme. Si cum pe dinafara nu aveam cum sa raman, ca ateismul nu ma prinde.....am studiat si am trecut la alta religie. Botez, un nou cerc de prieteni, tot tacamul. Hmm, poate ramaneam in mijlocul lor, ma simteam bine, ca intr-o familie uriasa, daca un batran nu ma invita usor malitios sa citesc un verset din Ecleziastul 12:12 , care ma intreba la ce buna atata invatatura, oare nu stiu ca prea multa invatatura este oboseala pentru trup? Aveam in brate, la vedere, o carte despre diferitele tipuri de schizofrenie....si omul considera ca citesc prea mult, cand as putea studia Biblia mai bine...Iata bariera, iata lipsa de libertate, cautam iesirea. Poate nu ieseam, poate ieseam mai tarziu, nu stiu, cert e ca discutia aceea amicala a fost semnalul- fugi, ramai libera. I-am dat curs. Ce mai era un dat? Maritisul obligatoriu. Sa ii sfidez si sa ies cu baieti pe care nu ii agreau, pentru ca nu ieseau pe plus la verificari.....cine e Bogdan asta? Ce e taica-sau? Pilot? Simt ceva respect. Baiat de familie buna...totusi...taica-sau stie cat bea copilul la varsta asta? Pai de-aia si bea, daca n-o fi stat langa el! Pai tu ai crescut cum a crescut el, singur si vai de el? N-auzi ca la admiterea la facultate, tac-su era nu stiu unde! (avea si el traumele lui si se spovedea la maica-mea, care se folosea din plin de informatii). Altul: asta e frumusel si cumsecade, dar sarac rau, anul trecut tot pantofii astia ii avea! Unde ii gasesti, nu stiu! bombanea maica-mea, parca dinadins faci, sa ma enervezi pe mine. Nu chiar, vreau doar sa fiu sigura ca eu aleg. Apoi am ales un alt oras in care sa traiesc (la limita saraciei, evident) si tot asa. Alegeri care fortau mereu si mereu granitele lucrurilor care pareau batute in cuie. Am facut asta pana m-am linistit complet, pana am priceput ca de acum trebuie sa fiu atenta doar la chestiunile subtile, de manipulare isteata, in rest, am depasit cu bine problemele mari. Eram libera si libertatea asta greu cucerita a ramas valoarea mea de prim rang.
Au trecut niste ani si eu nu mai ma gandisem de mult la libertatea ca valoare. Pana la interviul de angajare intr-un mare concern americanesc. Interviul avea mai multe etape. Una dintre ele si cea mai scurta presupunea sa aleg trei valori personale principale, importante si doua secundare sau mai putin importante dintr-o lista de vreo 80 de cuvinte. O coala A4 cu 4 coloane...Si citesc si citesc....singura in room meeting-ul acela si incercuiesc hotarata cuvantul libertate. Era in prima coloana...il notez cu 1, ca valoare de prim rang pentru mine...Dupa el urma cuvantul echipa si altele la fel de dragalase...si eu ma amarasc toata, ca tare aveam nevoie de jobul ala, dar acum nu mai ma angajeaza astia in veci, dupa ce eu defilez naiva cu libertatea mea. Ce angajator vrea angajati....liberi? Uite cate cuvinte aici, ma plezneam singura- nu puteam sa aleg si eu echipa sau bani sau devotament...ca doar asta cauta toti!! Cred ca mai aveam un pic si plangeam, dar mi-am amintit ca ii luasem ceasul omului si poate asta insemna mai mult decat credeam si mai am o sansa. ( intr-o etapa anterioara a procesului de selectie, managerul general de acolo, un tip misto cum am avut sansa ulterior sa aflu, mi-a cerut sa ii vand propriul ceas. Mi-a spus ca daca i-l vand, sunt omul pe care il cauta. Sincer, nu imi amintesc ce i-am spus...chiar nu imi amintesc....stiu doar ca am gandit atunci ca daca ma apuc sa tin expozeuri de prezentare, ma da afara, ca asa ceva e prostesc si banal, asa ca...l-am luat la intrebari, tur necrutator, am profitat si de deruta lui initiala, probabil si el se cam astepta la un expozeu jalnic. Pe principiul cine intreaba detine puterea, cand esti luat la intrebari, pierzi puterea. Asta e tot ce imi amintesc ca am gandit atunci, rapid. Ce l-am intrebat....nu stiu...eu insami nu ma puteam urmari :-)). cert este ca omul era uluit si fericit si tot exclama: m-a facut, mai, din trei vorbe, incredibil! Hai ca asta nimeni n-a mai reusit! In timp ce persoana de la HR zambea multumita, ca doar ea ma gasise. Asa deci...am incercuit libertatea si apoi, amarata ca mi-am dat cu firma-n cap si nu mai pot sterge sau cere alta foaie, am zis sa le arat pana la capat cine sunt. Asa ca am bifat cu nr 2 spiritualitatea si cu 3 onestitatea. Mare mi-a fost uimirea cand CEO mi-a intins mana si m-a felicitat de bun venit in echipa cu care impartasesc valorile de baza, ce sanse erau sa fiu asemenea lor, se mira el? Mie imi venea sa ma frec la ochi, mi se parea ca visez, undeva trebuie sa fie o capcana! Capcana s-a dovedit a fi munca plictisitoare, de rutina, motiv pentru care am decis sa plec dupa vreo doua trei luni, desi imi placea de ei de nu mai puteam. Am fost insa onesta cu mine si apoi cu ei...era o munca care imi stingea focul din mine aproape complet. CEO din nou a inteles cand i-am explicat cinstit cum e cu focul ala interior, care daca nu e alimentat corespunzator, se stinge si eu devin o fața palida si placida. A inteles si mi-a intins din nou mana, desi toti ma avertizasera ca o sa ma treaca Dunarea si chiar imi oferisera dopuri de urechi sa nu aud chiar toate injuraturile tunetele si fulgerele...procesul meu de selectie durase si costase mult, pregatirea mea si mai mult etc...
Apoi..o relatie lunga si aproape perfecta incheiata din cauza unei discutii-eu vroiam sa plec la Brasov in wk, el muncea si vroia sa ma gaseasca seara acasa si mai imi si cerea asta imperativ. Asa ca s-a terminat. Atunci, pe loc. Am suferit amandoi si multa vreme nici nu mi-am dat seama ce ne-a lovit...abia de curand am inteles ca oricine imi ataca aceasta valoare, va cadea secerat, ca orice atac sau lovitura, directa sau subtila, are efect de bumerang, se intoarce rapid la cel care a initiat, cu voie sau fara voie. Este valoarea mea principala, castigata in ani....uneori am suferit din cauza alegerilor mele, am facut foamea (n-ai vrut sa te mariti cu doctorul sau cu ala care acu e preot la el in sat si frate-sau a ajuns primar in comuna nu stiu care! ma certa mama cand simtea, ca de spus nu ii spuneam, ca imi e greu al naibii), am amanat sa am o familie, copii...pana nu am fost sigura ca eu aleg, nu ca sunt aleasa, curtata, ametita si ma supun, m-a costat joburi, relatii, bani, energie, timp, sanatate.
Singurii in fata carora am capitulat sunt copiii. Consider ca ei m-au ales sa le fiu mama, din motive numai de ei stiute, am capitulat infranta de o dragoste cum nu credeam ca exista-fara margini, neconditionata, singura capabila sa ma faca sa renunt la bunul meu cel mai de pret: libertatea. Pentru ei renunt la mine si culmea, primesc o lume in dar. O alta lume de explorat, taman cand credeam ca le stiu deja, la varsta mea, pe toate.
Comentarii