Daca ma visezi…..

Da' Mărio, te visai azi noapte! Erai imbracata in hainile alea bune si zambeai asa la toata lumea la poarta. Stateai colea sub viță si io voiam…..

...mai tacă-ți fleanca țațo, o repezea bunica-mea. 

Ceva din ea era atat de categoric si taios si schimba vorba atat de ferm fara sa fie interesata de firul visului in care ea fusese protagonista. Ma mira peste poate treaba asta. Eu, daca ma visa cineva, voiam sa stiu toate detaliile: ce spuneam, ce faceam, unde eram, cu cine! Mi se parea ca visul cuiva cu mine imi poate da indicii pretioase despre viitor (al meu, desigur), asa ca eram numai ochi si urechi. Nu si bunica-mea. Toca la rate cu spinarea incordata, cu ochii aposi dintr-odata, devenea tacuta pentru tot restul zilei si emana un aer vulnerabil, care imi frangea si nedumerea inima in egala masura. Daca vreo vecina ii arunca peste gard vorbele astea- te visai azi noapte, Mărie....stiam ce urma. Daca lua un bici pe spinare nu se simtea mai amarata. 

Superba metafora  Danielei Zeca din Omar cel orb, mi-a ramas intiparita: i se zbatea plansul in cosul pieptului, ca o pasare in colivie, lovindu-se de zabrelele coastelor (citat cu aproximatie, din memorie). Si asta toata ziua. Nu ii trecea cu una cu doua. 

Seara isi despletea parul lung si alb de sub basma, il pieptana indurerata si lacrima: ma duc, Ioane, asta inseamna! Si el facea bascalie de ea, el, care avea cancer in gat si chiar se ducea....radea pe sub mustati, ea lacrima si suspina in perna, iar eu adormeam nedumerita. Pe atunci nu cunoscusem frica de moarte. Nu stiam prea multe despre Doamna cu coasa. Nu participasem la nicio inmormantare, nu pierdusem pe nimeni. Mersul la cimitir era pentru mine un fel de mini vacanta-acolo era un aer bun, curat, multe flori, liniste si femei care ma chemau sa imi dea dulciuri si coliva, dupa care ma mangaiau pe par sau pe obraji sau imi pupau mainile si ma indemnau sa mananc ceva din ce mi-au dat. Nu vedeam nimic rau in treaba asta.

singura mea poza cu bunica mea

Niste legaturi incepusem sa fac- daca afla bunica-mea ca cineva o visase, ea intelegea ca va muri curand. Partea proasta e ca eu chiar am plans-o rau intr-un vis, caci murise. Nu i-am putut spune asa ceva, clar. Atata lucru pricepusem pana la urma. 

De fapt,  asta semnifica desprinderea mea emotionala de ea, ceea ce era bine, sanatos pentru dezvoltarea mea, insa asta acum doar o paranteza. Nici ea, nici eu nu eram interesate de Jung la vremea aceea! 

Ce nu am priceput decat foarte tarziu, a fost cat de frica ii era de moarte. Atat de frica, incat nu numai ca nu vorbea si nu ii lasa nici pe altii sa vorbeasca despre asta, dar nici nu pronunta cuvantul moarte! 

Odata mi-a aratat niste haine frumos chitite in lada ei de zestre cu trandafiri pictati si mi-a spus ca alea sunt hainele pentru stii tu ce, sa i le arati ma-tii cand o fi! Pentru ce sunt? Nu inteleg. 

Chiar nu intelegeam. Ii tremura barbia si incerca din nou. Pentru cand o fi, muica, sa ii arati tu muma-tii. Asta am inteles, dar cand sa i le arat? Tacea, i se innodau lacrimi in barbie, inchidea lada cu maini tremurande. 

Pana la urma am inteles eu ca alea sunt hainele in care dorea sa fie inmormantata, ce nu intelegeam era de ce nu putea sa spuna clar. Studenta fiind, am citit despre niste oameni care nu isi numeau pe numele real copiii, de teama ca diavolul/moartea i-ar putea lua. Incercau sa induca in eroare moartea numindu-i "mai, ursule", "mai, lighean", oricum, dar nu pe numele lor. Cam asta facea si bunica-mea. Credea ca daca spune cuvantul moarte, moartea va si veni. 

Ceea ce s-a si intamplat. 

Era deja foarte in varsta, se mutase la noi, la oras. Era Anul Nou si tata, usor ametit, a luat-o pe sus din fotoliu la dans. Si atunci ea a tipat si a exclamat: uhh, lua-m-ar moartea sa ma ia, pai eu mai sunt de dans! Toti radeam. Cred ca doar eu am observat atunci cum s-a schimbat brusc la fata. S-a intunecat, incordarea aia pe care o cunosteam din copilarie a reaparut. S-a asezat cu capul plecat in fotoliu si cumva, eu am stiut atunci. Era timpul. Rostise cuvantul de care se ferise o viata intreaga. Realizase asta chiar in timp ce il rostea si eu ....s-a intamplat sa fiu martora la scena asta. 

La doua saptamani de la anul nou, in ianuarie, aveam eu 15 ani, bunica mea a murit in patul ei, inconjurata de toate rudele. 

M-am gandit multa vreme la puterea unui singur cuvant, la cum a venit moartea de indata ce s-a auzit chemata, m-am gandit (atunci si multi ani mai tarziu) la cat de puternice pot fi credintele noastre si la cum ne modeleaza ele realitatea. Nu e de mirare ca ajunsa in prag de licenta am ales ca tema "Tabu-ul lingvistic", cercetand si cautand sa inteleg ce mecanisme il determina, cum actioneaza, ce frici sunt in spatele tabu-urilor. 

In afara de faptul ca m-a inspirat pentru tema de licenta, bunica-mea olteanca mi-a lasat mostenire niste fărâme din spaima ei fata de visele altora in care propria persoana joaca rolul principal. Practic, pe de o parte ma bucur ca sunt visata, pe de alta parte, cand raman eu cu mine, simt ca ma sfarsesc pe dinauntru, de parca as fi fost otravita. (din nou, ma prefac cu voluptate ca nu am habar de Jung).

Sa vedeti.

Fac curat. In sinea mea. Stabilesc cui dau hainele si margelele, ce ii spun sotului meu, ce scrisori scriu copiilor si apoi, my favorite part, imi imaginez ce spun prietenii mei despre mine. Ce istorii traite cu mine i-au marcat? Ce ar alege sa le povesteasca copiilor mei despre mine peste ani? Ma intereseaza daca au fost vreodata suparati cu adevarat pe mine. Mai sa fie, asta e o chestie pe care mi-as dori sa o limpezesc inainte sa mor. Nu de alta, dar chiar nu am avut intentii rele vreodata fata de cineva. Sunt sigura ca Seful stie asta, dar nu si oamenii din jur. Am limba ascutita, stiu asta, dar inima buna. Evit sa ma gandesc (prea mult) la faptul ca este posibil ca sotul meu sa iubeasca pe altcineva si sa ajunga cu acea persoana si cu copiii mei in locuri in care Eu am visat sa ajung. Plang de mama focului la partea asta, serios.

In acest punct, povestirea mea ar putea sa o ia in orice directie. As vrea sa ramanem totusi va rog, la partea mea favorita. Ce v-ati aminti despre mine? Ce le-ati spune copiilor mei despre mine? 

Sunt sumbra? Pentru unii, DA! :-)) Pentru ca probabil semanati cu bunica mea, va ganditi ca, daca negati, moartea nu  exista, nu vine. Considerati va rog ca interesul asta al meu fata de moarte este darul ascendentului meu zodiacal, in scorpion. Scorpionii sigur ma inteleg, deci sa raspunda primii scorpionii :-).Se stie, ei sunt fascinati de sex si moarte. Eros si Thanatos. 

Si lucrarea mea de licenta, despre Tabu-ul lingvistic, ilustreaza fidel aceasta fascinatie-dupa ce am cercetat tabu-uri...decente, pornind de la exemplul bunicii mele, pentru care toata viata cuvantul "moarte" a fost tabu, am virat catre arzatoarea chestiune: unde se termina normalul si unde incepe pornografia in literatura? Erotism versus pornografie, unde este limita? Va dati seama ce romane am citit eu atunci....

Chiar ma preocupa raspunsurile prietenilor mei la intrebarile de mai sus. Sa facem o sezatoare cu povesti in preajma mortii :-). 

De curand am vazut un episod din Greys Anatomy. O tanara doctorita stagiara moare electrocutata si medicul, care incercase sa ii salveze viata, le cere colegilor ei medici stagiari sa o astepte pe mama ei si sa ii povesteasca ca si consolare cateva istorioare vesele, dragute cu colega lor. Si ei nu gasesc nimic. Absolut nimic. Unii nu o cunosteau, altii aveau numai experiente negative cu ea. Evident ca in imaginatia mea am dus scenariile legate de moartea mea la urmatorul nivel. Ce si-ar aminti oamenii despre mine? Ce? Ce daruri le las? Ce amintiri? 

Stiu ca va veni o zi care va fi ultima. As vrea sa o traiesc senina in interior, dincolo de posibilele suferinte inerente, stiind ca ceva bun tot am lasat in urma. Doi copii superbi, ecoul rasului meu, o vorba buna, o intamplare hazlie. Vedeti? Constiinta mortii este necesara, ne determina pana la urma sa traim mai bine si mai frumos. Mai congruenti, mai proactivi, rostogolind noi intamplarile in viata noastra, in loc sa ne rostogoleasca ele pe noi, mai vii. Poate chiar dezvolt un workshop pe tema asta. Ma intreb ce fel de oameni s-ar inscrie :-)

PS Am scris toate astea pentru ca saptamana aceasta m-au visat trei oameni. Mi-a facut placere sa ascult relatarea viselor, am avut si ceva insighturi jungiene vis-a-vis de semnificatia lor (care nu avea legatura cu mine), dar am depistat si ceva anxietate. 

M-am gandit mult pana am ajuns la radacina ei. Sunt usor contaminata de ceea ce traia bunica mea....