Visul incepe cu mine urcand treptele din stanga unei scene. Sala este in intuneric complet, dar o ghicesc plina de spectatori tacuti, iar scena este slab luminata. Urc scarile si dau sa imi tin rochia lunga cu mainile. In loc de materialul moale la care ma asteptam, simt margini taioase. Ajung pe scena si constat ca rochia mea de printesa este formata din pagini rupte din cartile mele preferate. Sunt uluita. Descopar citate din carti pe care le-am iubit, citesc cu nesat selectia, veau sa vad ce pagini sunt si pe spatele rochiei, ma intreb cum sunt prinse, dar si cine a facut rochia asta fabuloasa. Imi verific palmele sa vad daca m-am taiat in marginile de hartie. Imi amintesc ca sunt in mijlocul unei scene, nu vad nimic in sala si nici in jur, doar lumina slaba data de albul rochiei mele. Intepenesc, caci nu am nicio idee de ce ar trebui sa fac mai departe.Nu imi amintesc nici de ce sunt acolo, nici ce am de facut. Este momentul in care visul devine terifiant: cuvintele scrise cu negru pe paginile care alcatuiesc cartea se lichefiaza cumva si imi intra in piele, rapid. Pielea mea le absoarbe si simt groaza. Mai simt si un fel de saturatie, sunt plina, grea de cuvinte. In rochia ramasa alba complet si mai stralucitoare, ma simt aproape goala. Cineva se foieste in sala intunecata si apoi aud o voce care ma intreaba: stii ce inseamna asta?
Comentarii