Muta

Cu mama, aveam 6 ani
Prima data cand am auzit despre depresie, adevarata depresie (nu vaietele prietenelor mele-vaaai, ce scumpi sunt pantofii astia, o sa intru in depresie daca nu mi-i cumpar!) a fost in timpul practicii la spitalul de psihiatrie Obregia. 

Prima pacienta pe care am cunoscut-o acolo a fost o femeie trupesa, cu obraji rotunzi, carnosi si parul drept, lung, prins intr-o coada de cal. Suferea de tulburare bipolara, manie-depresie. Era stabila, internata de ceva timp. Povestea spumos episoadele ei de manifestare maniacala. In perioada de manie, energia este excedentara, oamenii se simt usori, generosi cu ceilalti, iubitori, posesori ai unei energii incredibile. Ea imbratisa oamenii pe strazi si le daruia flori, canta incontinuu si ii straluceau ochii de bucuria de a fi. Asta a durat o vreme, apoi a urmat caderea. Depresia. Cand ne povestea despre asta, vocea i-a devenit mai stinsa, cuvintele mai rare. Si-a desfacut parul si l-a legat neglijent la loc. Caderea este cumplita. Marele vid, lipsa de sens, golul, gandurile suicidare. A vorbit continuu trei ore. Dupa intalnirea cu ea, clipeam si imi apasam ochii de parca tocmai iesisem din sala de cinema. Un film care durase trei ore. Avea, e drept, har de povestitoare. Vazusem cu ochii mintii, toate intamplarile povestite. Intense, colorate, haotice. Iar depresia...a ramas in amintirea mea doar ca o culoare: neagra. Un fel de gaura neagra, indescriptibila. 

Aceasta a fost prima mea intalnire oficiala cu ceea ce azi este cunoscuta sub numele de boala secolului: depresia. Neoficial, ar fi trebuit sa o cunosc bine de tot, isi derulase arsenalul sub nasul meu, ani de zile. Nu stiu ce forte m-au protejat. Nu stiu cum de n-am vazut si inteles, eu care....vedeam si stiam tot. Eu, cea careia prietenii ii spun "emograf", pentru acuratetea cu care simt emotiile altora....Detalii infime, emotii trunchiate. Tot vedeam si intelegeam. Mai putin asta. Sa ma explic.

Dupa aceasta pacienta, au urmat altele. Altii. Schizofrenie, un domn. Tulburare maniacala, altul. Depresie. Depresie. Depresie. Stateam alaturi de colegii mei si ascultam, luam notite, puneam intrebari. Ori de cate ori aveam in fata ochilor un pacient diagnosticat si tratat pentru depresie, pentru cateva secunde, imi aparea in minte mama mea. Mi-a luat cateva saptamani de practica in spital sa fac legatura. Cand m-am internat, nu mai dormisem de cinci nopti, povestea o tanara. Deloc. Nici macar o ora. Si mama are insomnii de ceva ani, imi trecea mie prin cap. Stiti cum este durerea asta? Ca un burghel care imi sfredeleste tamplele dintr-o parte in alta a capului, ne arata alta pacienta, frumoasa ca o zana. Nu voiam nimic. Doar sa ma lase toata lumea in pace, sa zac in patul meu, cu draperiile trase. Nu mai mancam, nu aveam vointa sa fac nimic, povestea altcineva. O vedeam pe mama cu fruntea acoperita de un sal sub care punea felii de cartofi ca sa ii treaca durerea de cap. Imi aminteam cum asteptam noaptea sa se faca liniste in casa, ca sa aprind lumina in camera mea sa citesc. Mama deschidea usa mereu si ma trimitea la culcare. Nu intelegeam cum poate fi asa vigilenta-ma trezeam special la unu doua noaptea si ea era pe baricade. Am intrebat-o cum face, sta la usa mea? Am camere de filmat in dormitor? Si mama schita un zambet si spunea: nu stii ca nu dorm niciodata? O luam in gluma, credeam ca este ceva de genul: vezi ca am trei ochi, unul in ceafa! Nu era nimic de genul acesta. Nu dormea niciodata. Uneori nici macar cu somnifere. 

Intr-o zi, un coleg a intrebat o pacienta care parea foarte "normala" ce medicamente ia acum. Eram curiosi daca a fost nimerita, in cazul ei, proportia potrivita de medicamente. Nu este usor sa fii psihiatru, sa prescrii medicamente. Trebuie sa tii cont de toate celelalte afectiuni posibile, de interactiunile dintre medicamente, trebuie sa gasesti dozarea potrivita si sa le scazi sau sa le cresti la nevoie. Nu mai vorbesc de hartogaraia care trebuie completata, asta este alta poveste. Femeia insira: diazepam, zoloft, cipralex, rudotel, clomipramina. Astea sau poate altele. Nu mai eram atenta. Vedeam geanta mamei mele. Tuburile cu pastile. O auzeam spunand ca fara diazepam nu ar inchide un ochi. Cand s-a terminat consultatia, am sunat-o pe mama. Am intrebat-o direct: mami, ce medicamente iei acum? Cele pe care deja le stiam-toate din categoria anxioliticelor si antidepresivelor. Mi le spunea cuminte, imi spunea chiar si dozele. Mi-a mai spus ca de la ultimul control, unele doze i-au fost micsorate si spera sa fie mai bine. Prea multe efecte secundare. Trag aer in piept si intreb: mama, unde mergi la control pentru medicamentele astea? Cum unde, se mira ea, la spitalul de psihiatrie. Mama, ce diagnostic ai? mai intreb eu socata deja, sperand ca visez urat. Depresie. Recurenta. De cand? mai soptesc. De atunci....cred ca aveai tu 12-13 ani...Atunci...am amintiri invalmasite de la acel atunci. Sunt in continuare surprinsa, puternic surprinsa, de modul in care " am ales" sa nu stiu, sa nu vad, sa nu inteleg...

Atunci...Mama intrase in afaceri alaturi de unul dintre marii interlopi oameni de afaceri cunoscuti (nu pentru bune) din tara. Nu o sa ii dau numele, este un ticalos caruia nimeni nu i s-a venit inca de hac. Imi amintesc ca am ajuns odata acasa, veneam de la scoala. In sufragerie am gasit-o pe mama, palida. Cativa tipi scoteau sertarele si le rasturnau pe covor. Un tip slab, cu trasaturi ascutite, incrancenate, supraveghea totul. Eram atunci un copil vesel, senin. Dadusem buna ziua, mereu bucuroasa de musafiri si nimeni nu imi raspunsese. Se ridicasera cateva capete usor mirate, apoi tipul slab a dat din mana scurt catre mama. M-a impins usor de umeri pana in camera mea. Ii tremurau si vocea si mainile. Mi-a spus ca ma cheama ea la masa mai tarziu. Mai tarziu am aflat ca tipul slab era un tanar procuror, dornic de afirmare. Avea mandat de perchezitie si eu tocmai asistasem la ea...Cautau facturi, bani, bijuterii, orice ar fi putut sa o incrimineze pe mama. Nu au gasit nimic, desi un nene a batut la usa mea, a pus un genunchi pe covor, a deschis noptiera in care imi tineam rechizitele si mi-a rasfoit caietele, facand sa cada colturile pe care mama mi le pusese ca sa nu mai indoi paginile cu cotul...A iesit repede, cand l-am rugat sa nu ii spuna mamei ca tocmai completam un oracol si ma gandeam intens la intrebarea: de unde stii ca te iubeste....Zambesc amar acum, insa atunci ....eram doar un copil. Cuvantul "factura" nu avea reprezentare grafica pentru mine. Procuror, mandat, frauda, evaziune fiscala, depresie-toate erau intr-o limba destinata exclusiv adultilor si eu nu ma grabeam deloc sa cresc. Aveam oracole de completat, flori de primit, prietene cu care sa visez cu ochii deschisi viitorul....Nu ma scuz ca nu am vazut si nu am stiut. Pur si simplu am vazut, insa nu am putut recunoaste nimic, neavand la ce sa raportez. Cam ca indienii care nu au vazut corabiile spaniolilor...

Mama a fost arestata. Interogata. Batuta. Umilita. Presata sa marturiseasca. Eliberata, din lipsa de probe. Am aflat astea mai tarziu. Nu i-am simtit lipsa atunci, eram obisnuita sa lucreze mult. Adesea ea si tata ajungeau acasa aproape de miezul noptii, asa ca o vedeam a doua zi. Nu era nimic neobisnuit. In plus, aveam de ascuns oracole in care marturiseam tot felul de ganduri intime, asa ca pe undeva imi si convenea ca nu este prin preajma. Nu stiam atunci si nu imi spusese nimeni ca mama in zilele acelea traversa iadul cu pasi mici. Intre timp, lucrurile au intrat oarecum in normal. Ma aproapiam de clasa a opta, imi trebuia buletin, a fost revolutia. Mama nu mai lucra asa intens, statea cu noi acasa mai mult. Inainte de examenul meu din clasa a opta, mama a disparut o perioada. Cand a revenit, mi-a dat emotionata o rochita si mi-a spus ca ea insasi mi-a facut-o. Nu am crezut-o, noua ne cosea tata tivurile si fermoarele, ea nu stia sa coasa. I-au dat lacrimile si mi-a cerut sa o imbrac. Era o rochie alba cu fluturi mari verzi si albastri, fara maneci, in clos amplu si cu taietura la gat gen barcuta. Imi placea mult. Ma invarteam in ea iar si iar, mirandu-ma mereu ca ea mi-a facut-o. Am dat examenul de admitere la liceu imbracata cu ea. Apoi, iar a lipsit o perioada. De data aceasta, a venit acasa cu mileuri. Multe, modele sofisticate. A umplut casa de mileuri. Croseta incontinuu. Mama mea care nu stia sa bage ata in ac...Am aflat mai tarziu ca se interna din cand in cand si facea terapie ocupationala. Acolo a invatat sa coasa si sa croseteze/brodeze mileuri (nu stiu care e cuvantul corect).

Nu am detalii despre parcursul bolii ei. Pentru ca am aflat si inteles tarziu ca sufera de depresie. Pentru ca am fost socata de cat de absenta am fost, de cate nu am vazut si nu am inteles. Stiu ce inseamna depresia pentru ca am avut ocazia sa o vad la lucru in spital. Am vazut ce le face oamenilor si gandul ca mama a trecut si trece prin asa ceva este aproape insuportabil. 

De curand mi-am cumparat Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, de Andrew Solomon. 

Recunosc ca mi-a fost putin teama sa o deschid. Inainte sa o citesc, mi-am revazut notitele de la formarea in psihanaliza jungiana. Depresia, am invatat, are ca sursa originara, dincolo de punctul declansator, lipsa iubirii.

Cartea lui Andrew se deschide cu propozitia: 

"Depresia este punctul nevralgic al iubirii". Si continua: "Pentru a fi fapturi care iubesc, trebuie sa fim fapturi care pot cadea prada disperarii din cauza unei pierderi, iar depresia este mecanismul acelei disperari." 

M-am gandit iarasi la mama mea. Fire introvertita, a treia dintre cinci frati. Purtatoarea unui nume pretios, Lucretia, intr-o lume dominata de alde Gigi, Nina, Maria. Era tacuta, lipsita de afectiunea tatalui, prizonier in Siberia in anii ei cei mai delicati si de atentia unei mame, coplesita de frici si griji. O strigau Muta. Lucretia (ironic, numele inseamna "cea triumfatoare" in latina veche)  suna prea nu stiu cum. Cine ii daduse oricum numele acesta pretios, greu de pronuntat? Muta a crescut, a devenit mamă, fără să fi invatat inainte cum sa isi exprime iubirea prin cuvinte. Obisnuia sa imi lase in camera mea diverse bunuri: un parfum, un ruj, o carte mult dorita, o rochie, o ciocolata. Asa isi cerea iertare, asa imi spunea te iubesc. Prin cuvinte, niciodata. 

Depresia este absenta vitalitatii. Cred ca am citit cartea si ca sa verific daca am vreun simptom depresiv. Am invatat la scoala jungiana ca depresia poate contamina, prin oglindire, dar si ca genele depresive se mostenesc. O spune si Solomon, el insusi banuind ca le-ar avea de la mama sa.  Ma gandesc des la moarte, sa nu zic zilnic. La moarte, nu la sinucidere. Nu am sa ma sinucid niciodata, unu, din cauza curiozitatii mele, a vitalitatii care ma trimite in fel si fel de experiente si doi, pentru ca sunt convinsa ca as ajunge intr-un loc mai rau ca cel de aici. Si nu cred ca am suficienti prieteni dispusi sa se roage pentru sufletul meu cu inflacarare si credinta, ca sa ma scoata de acolo... Cateva pagini, extrem de grele si dureroase sunt dedicate mamelor depresive...E greu de citit cum depresia mamelor le transforma in fiinte care nu pot raspunde nicicum nevoilor si chemarilor copiilor lor...
Mamei mele i se spunea in copilarie Muta, iar depresia este numita strigatul mut al sufletului.....

Recomand cartea lui Andrew Solomon cu caldura. Este o carte grea, doldora de informatii. O carte scrisa cu un efort extraordinar, data fiind conditia autorului (depresiv, sub tratament), cuprinzatoare, cutremuratoare, dureroasa, dar in acelasi timp si datatoare de speranta. Eu una am simtit, pe langa tristete, gandindu-ma la calvarul mamei mele si recunostinta pentru vitalitatea mea, pentru ceea ce descriam eu in copilarie, intr-o compunere la scoala, ca fiind un fel de carbune incandescent aflat undeva in burta mea (descriam fara sa stiu o chakra,  de culoare portocalie, responsabila printre altele de vointa si putere personala). Spuneam atunci ca oricat as fi fost de trista, carbunele acesta a palpait, dar nu s-a stins. Si cata vreme nu o sa se stinga, depresia nu ma va putea atrage si inghiti in haul ei negru, vid. Si daca o va face, am incredere, dupa ce am citit cartea lui Andrew Solomon, in cockteilul de medicamente care sa ma tina la suprafata, functionala. 

Mi-e frica de depresie, mi-e frica de cine putem deveni in absenta iubirii. 





Comentarii

cristina a spus…
Sa nu-ti doresti niciodata sa investighezi in profunzime daca ai sau nu depresie. Daca ai avea, ai sti fara nici un dubiu. Ai simti o gelatina maloasa, gri, pe suflet, ca petele de petrol din vapoarele care s-au scufundat si care omoara orice vietate, lipindu-se de pene si nemailasandu-le sa zboare. Asta e depresia - o pata de petrol pe apa sufletului. E imposibil sa n-o recunosti. N-o investiga, insa, n-o cauta, n-o pandi, ca nu o vrei niciodata, asa ca si daca ti se pare ca ai, refuz-o.
Imi pare rau pentru mama ta si pentru toti depresivii din lume.
Andreea a spus…
Ce descriere tulburatoare, foarte plastica! Da, banuiesc ca asa este. Ai intalnit-o?
Nu o caut, doar am verificat-oamenii folosesc mult prea usor cuvantul depresie....fara sa stie ce este cu adevarat.
Solitudinea aceea, lipsa de sens, anxietatea (mama mea s-a luptat cu anxietatea multa vreme) le stiu doar din cazurile pe care le-am intalnit, din carti si prea putin de la mama, care cumva a reusit sa ne protejeze. Eu traiesc intr-un univers foarte populat, nu ma simt singura niciodata, simt aerul plin de fiinte invizibile. Cand eram copil, credeam in zane si spiridusi. Cand ploua, deschideam geamul sa intre toti in casa, la adapost:-)) Eu am probabil alt diagnostic. Glumesc...
Da, fereasca Dumnezeu! Solomon spune in cartea lui ca a observat ca cei care o neaga, o ascund, o refuza, sfarsesc mai prost decat cei care o recunosc, care cauta alinare, care vorbesc despre ea. Nu e de bagat sub pres, pentru ca revine mai puternica. Sincer, la ora aceasta, cred ca afecteaza mai multi oameni decat orice alta maladie....
cristina a spus…
Inca ma mai lupt si eu cu ea, de aceea am comentat si mi-am permis un sfat.
Daca ajungi sa o ai, Doamne fereste, n-ai cum s-o ascunzi sub pres, ca nu te lasa. N-ai cum s-o ignori, trebuie sa faci ceva: ori cauti alinare, ori te sinucizi. Cale de mijloc nu exista. Sigur, exista si forme mai usoare, pe care le poti confunda usor cu alte stari trecatoare (gen astenie, oboseala etc.), dar depresia adevarata nu se lasa confundata sau ignorata.
Mai exista un tratament: cel homeopatic. La mine a dat rezultate si nu m-am mai lovit de efectele secundare ale alopatelor.
Asta spun si eu acum, dupa trei ani de observatii: suntem din ce in ce mai multi depresivi. Poate e si criza economica si politica de vina, dar am auzit ca si in alte tari e mare numarul.
Nu stiu ce sa zic, uneori imi vine sa cred ca "s-a dat cu praf de depresie din avion".
Andreea a spus…
Of, speram sa nu imi confirmi ca te lupti cu ea! Bine ca o tii sub control, ca ai avut noroc sa gasesti remediile potrivite pentru tine. Multi bajbaie toate viata, incercand atatea, luptand cu efectele secundare si luptandu-se cu gandurile suicidare.
Cumplita maladie, oribila.
sakura a spus…
Un articol emotionant de/si adevarat.
Am ajuns la articolul tau datorita unei prietene de pe fb.
Intr-adevar asa e . Depresia are ca punct de plecare lipsa iubirii. si nu neaparat a iubirii ca si inexistenta cat a ne- primirii ei.
Copiii pot suporta asta atunci cand sunt mici ducand cu ei acest bagaj pana la adolescenta, cand trec intr-un al 2-lea prag al manifestarii personalitatii. cei care depasesc si pragul acesta, o duc mai departe in casnicie si in viata de parinte unde se va manifesta in toata splendoarea ei... :(
Andreea a spus…
Sakura, da, adevarat. Astea sunt forme relativ usoare de depresie...adevarata depresie se poate declansa ca la mama mea sau ca la Andrew atunci cand se confrunta cu un eveniment traumatic. Nu sunt inca clar determinate cauzele, originile-lipsa iubirii sau asa cum bine ai spus, incapacitatea de a o primi, o oarecare solitudine (autorul cartii spune ca mama sa avea o tristete pe care o tinea in frau si pe care o punea pe seama faptului ca fusese copil unic la parinti si crescuse cam singura). Pot fi unele dezechilibre chimice care afecteaza creierul, o predispozitie genetica....oamenii de stiinta inca nu stiu.
Copiii crescuti de parinti depresivi...duc tarele mai departe. Eu am avut noroc, sora mea mai mica insa sufera, ea a si petrecut mai mult timp cu mama, stie mult mai multe amanunte ca mine. Nu este depresiva, cel putin nu diagnosticata, insa are o tulburare depresiva usoara-este negativista, trista adesea.Uneori ma uit la fotografiile ei si vad amenintarea-in modul in care ii stau colturile gurii, in lumina de neincredere din ochi, in absenta bucuriei (viata asta e o prostie, valea plangerii etc)....Si nu numai la ea vad, la multi dintre cunoscutii mei. Unii recunosc, altii ascund cat pot ei de bine..Solomon recomanda sa vorbim despre asta, sa nu lasam singure persoanele depresive, sa le oferim un mediu emotional stabil, plin de iubire.
Cristina mi-a intiparit deja atat de bine o imagine-o pata de petrol care nu se da dusa de pe apa sufletului....Sa ne fereasca Dumnezeu!
sakura a spus…
M-am grabit sa trimit comentariul si nu am apucat sa iti zic ca imi pare rau pentru mama ta, si pentru toti oamenii care duc mai departe tarele. (acum si pentru sora ta)

Cunosc si eu persoane depresive care s echinuie sa o tina sub control..
Chiar azi vorbeam in parc cu o mamica draga mie, care mi-a facut de multe ori onoarea sa isi deschida sufletelul in fata mea, si imi povestea cum copil fiind a observat starile de depresie la mama ei dar nu le putea percepe ca si ceva distructiv.
Schimbarea mediului, anturajului, perspectvei asupra vietii, o perspectiva concreta nu promisiuni, ajuta.

Oamnenii nu sunt pregatiti sa vorbeasca despre asta, sau sa recunosca starea proprie de depresie, insa eu cred ca informarea, mediatizarea articolelor ajuta. si in plus gasirea unei persoane de incredere.

Printre altele , discutia s-a sfarsit cu posibilitatea de a face rost de cartea recomandata de tine.
Am pus amandoua ochii pe ea insa speram sa o prindem cumva, la un pret nu chiar asa de mare.
Bu-baMajA a spus…
Buna dimineata! "Rasfoind" Revista Formula As am dat peste acest articol: http://www.formula-as.ro/2014/1114/asul-de-inima-45/parintele-pantelimon-de-la-manastirea-oasa-depresia-apare-atunci-cand-oamenii-nu-si-mai-inteleg-menirea-pe-acest-pamant-17637. Am intalnit si eu depresia tot la Spitalul nr. 9, dl. Dr. Aurel Romila ne aducea la fiecare curs cate un caz. Iar in toamna lui 2010 am trait o forma normala/sanatoasa de depresie(doliu) in urma decesului tatalui meu. A durat 3-4 luni dupa care mi.am facut iar loc in lume. As putea descrie multe stari care m.au incercat atunci insa constanta a fost lipsa, lipsa de sens, golul, motivul pentru care sa fi mai facut ceva. Aveam cu / in mine un mare De ce? (Nu de ce a plecat ci de ce sa mai fac eu ceva). Desi imi faceam rau in diferite moduri nu am putut urma gandurile acelea urate care imi sopteau clar sa trec la fapte. Desi lipsa a fost piesa centrala in povestea mea ura, razvratirea, ceva reste de iubire m.au tinut treaza, "aproape de normalitate" si nu am cazut in hau, am stat doar pe muchie. In cele din urma Iubirea m.a tinut de mana, Iubirea pentru cel plecat dar si pentru cei ramasi aici cu mine.

Icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului de la Manastirea Mihai Voda din Bucuresti(Izvor) mi.a adus mangaiere, liniste si uneori mesaje.

Imi pare rau pentru mama ta.

Te imbratisez!
Andreea a spus…
@Sakura, sper sa gasesc azi o cale de a face sa ajunga la inca cineva care are nevoie cartea.
@Maja, inca o data, imi dau seama cat sunt de norocoasa, cat ma ajuta credintele mele interioare. Eu niciodata nu i-am plans pe cei plecati, inca de micuta simteam aproape invidie ptr ei, ca gata, si-au incheiat "mandatul" si pleaca. Tristete am simtit pana la cer si inapoi pentru cei ramasi....aici este greul si durerea, nu acolo unde merg ei. Plang, insa pentru ca mor de tristetea celor ramasi. Cred ca m-am nascut cu amintirea si nostalgia casei originale, cred ca ingerul uitarii nu si-a apasat degetul peste buzele mele prea tare, de am asa dor de Acasa. Nu ma intristeaza deci Moartea, o astept cuminte si pana vine, fac tot ce pot eu mai bine aici.
Mama mea este stabila acum, s-a retras din activitate, s-a mutat la tara, unde are mereu ceva de facut si se simte bine. Ia medicamente in continuare (din pacate unele chiar dau dependenta, de ex diazepamul-fara el nu poate adormi), merge la consultatii cand si cand, insa este bine. Nu ar banui nimeni din afara ca sufera de depresie. Iar sora mea este bine si ea. Inclinatiei ei spre negativism ea ii spune realism... Se descurca cu lipsa de sens, uneori mai usor, alteori mai greu, insa se descurca. Si mie imi pare nespus de rau petntru toti care sufera....
Am citit articolul trimis de tine, are dreptate parintele. L-am sharuit ieri pe facebook.
sakura a spus…
ohh. la fel si eu , ca Bu-baMajA, si ma regasesc si in descrierea ta. pe marginea prapastiei. simt ca mai e doar un pas dar dragostea ptr cei care au ramas si dorul imens dupa cei care au plecat ma fac sa mai trag o gura de aer si sa sper ca odata cu pasii pe care ii fac, haul se indeparteaza de/din mine...

oare noi am facut aproximativ aceleasi cursuri? eu am terminat psihopedagogia speciala si am studiat toate materiile ce se leaga de ea.
cristina a spus…
Andreea, mi-am permis sa fac o postare in blog la mine despre acest articol al tau, sper ca nu te superi. Iata link-ul: http://taceriferecate.blogspot.ro/2014/05/cate-ceva-despre.html
Daca te deranjeaza, sa-mi spui si modific.
Andreea a spus…
Nu ma deranjeaza deloc, din contra, sunt fericita sa aflu ca ti-a facut bine. Cred ca este bine sa vorbesti despre asta, sa cauti solutii si motive de bucurie si de a trai. Marturia cuiva poate face iadul depresiei mai usor pentru altcineva.
Si eu am imprumutat de la tine metafora atat de graitoare despre depresie! Multumesc!