Unora le este frica de caini, altora de intuneric. Altii devin cam paranoici cand tuna si cand fulgera afara. Stiu oameni care nu suporta sa stea singuri in casa. De frica de inaltimi sau de cea de serpi, lilieci, paianjeni nu mai vorbim. Toate astea ma sperie si pe mine, insa fix contextual. Un caine, un liliac, un sarpe, intunericul nu au nimic rau in ele, in sine, deci nu imi este frica. Eu si un caine turbat insa, mare, fioros in acelasi perimetru, un liliac prea aproape de mine, un sarpe speriat sau un intuneric fara speranta imi strang si mie stomacul de groaza.
Fricile mele cele mai mari sunt ca am sa traiesc fara sa traiesc si ca nu imi va fi dat sa simt cum e sa fii iubit neconditionat, de la inceput pana la sfarsit, asa cum sunt, cu bune si rele. Si inca o frica, hidoasa care ma paralizeaza si care m-ar anula ca fiinta daca s-ar concretiza. Frica din inima unei mame. O cunosc toate mamele care noaptea asculta respiratia copilului...
Cand imi poposesc gandurile asupra primei frici, ceea ce ramane la final dupa zbaterea inerenta, este decizia, reinnoita iar si iar, ca am sa visez si am sa transpun in actiune totul. Ca sa nu am regrete, ca sa nu ma intreb mai tarziu cum ar fi fost daca. Ca sa pot sa cresc, sa ma nuantez. Viata casnica, safe poate prelungi viata, nu zic nu, insa daca este golasa si searbada, nu e de mine.
In schimb, frica a doua este devastatoare. Evit cat pot sa ma gandesc la ea. Uneori mi se pare ca este cea mai reala frica cu putinta, bazata pe evidente, pe fapte. Ma dezechilibreaza, imi aduce nodul de plans in gat, ma revolta. Toti vrem sa fim iubiti, sa fim apreciati, intelesi, tolerati atunci cand nu suntem in cea mai buna forma. Cand suntem capriciosi, raniti, obositi, plictisiti. Cand nu oferim fix ce se asteapta de la noi in unele momente.
Acestea trei sunt cele mai teribile frici ale mele, cele mai coplesitoare.
Ale voastre care sunt? Le puteti vedea si aspectele pozitive?
Am un prieten paralizat de frica ca nu exista sens, ca e totul absurd. O prietena careia ii este frica ca nu isi va gasi identitatea. Alteia ii este frica de batranete, de lipsuri, de neputinte. Se zice ca scoaterea la lumina a fricii, infruntarea ei intr-un fel sau altul, ajuta la vindecarea si eradicarea ei. Asa sper sa fie. Le scot la lumina, le scutur bine si apoi le uit si merg inainte.Au si aspecte pozitive, ca orice lucru (dual) pe lumea asta: Prima nu este totusi asa rea, ma ajuta sa ma misc, sa progresez. A doua, desi ma sugruma de tristete si neputinta, ma intoarce catre Dumnezeu. Cea legata de copii ma tine atenta, in garda, smerita, recunoascatoare.
Fricile mele cele mai mari sunt ca am sa traiesc fara sa traiesc si ca nu imi va fi dat sa simt cum e sa fii iubit neconditionat, de la inceput pana la sfarsit, asa cum sunt, cu bune si rele. Si inca o frica, hidoasa care ma paralizeaza si care m-ar anula ca fiinta daca s-ar concretiza. Frica din inima unei mame. O cunosc toate mamele care noaptea asculta respiratia copilului...
Cand imi poposesc gandurile asupra primei frici, ceea ce ramane la final dupa zbaterea inerenta, este decizia, reinnoita iar si iar, ca am sa visez si am sa transpun in actiune totul. Ca sa nu am regrete, ca sa nu ma intreb mai tarziu cum ar fi fost daca. Ca sa pot sa cresc, sa ma nuantez. Viata casnica, safe poate prelungi viata, nu zic nu, insa daca este golasa si searbada, nu e de mine.
In schimb, frica a doua este devastatoare. Evit cat pot sa ma gandesc la ea. Uneori mi se pare ca este cea mai reala frica cu putinta, bazata pe evidente, pe fapte. Ma dezechilibreaza, imi aduce nodul de plans in gat, ma revolta. Toti vrem sa fim iubiti, sa fim apreciati, intelesi, tolerati atunci cand nu suntem in cea mai buna forma. Cand suntem capriciosi, raniti, obositi, plictisiti. Cand nu oferim fix ce se asteapta de la noi in unele momente.
Acestea trei sunt cele mai teribile frici ale mele, cele mai coplesitoare.
Ale voastre care sunt? Le puteti vedea si aspectele pozitive?
Am un prieten paralizat de frica ca nu exista sens, ca e totul absurd. O prietena careia ii este frica ca nu isi va gasi identitatea. Alteia ii este frica de batranete, de lipsuri, de neputinte. Se zice ca scoaterea la lumina a fricii, infruntarea ei intr-un fel sau altul, ajuta la vindecarea si eradicarea ei. Asa sper sa fie. Le scot la lumina, le scutur bine si apoi le uit si merg inainte.Au si aspecte pozitive, ca orice lucru (dual) pe lumea asta: Prima nu este totusi asa rea, ma ajuta sa ma misc, sa progresez. A doua, desi ma sugruma de tristete si neputinta, ma intoarce catre Dumnezeu. Cea legata de copii ma tine atenta, in garda, smerita, recunoascatoare.
Comentarii
La inceput pare hilar.Dar nu e deloc asa. Familia mea a privit cu mari suspiciuni refuzul meu de a sta in preajma puisorilor. Dar s-au convins ca nu e de gluma cu asa ceva, cand mama a incercat sa ma "vindece" venind cu o gaina la mine. Din pacate tratamentul n-a dat deloc rezultatele asteptate.
Acum cativa ani am aflat ca aceasta fobie poarta si un nume: Alketrofobia. Nu ma ajuta cu nimic sa stiu numele ei, in schimb m-a ajutat sa inteleg ca nu-mi doresc pentru copilul meu ca acesta sa ajunga sa dezvolte astfel de fobii. Drept urmare in prezent fiul meu e mare iubitor de animale, iar cele mai indragite animalute ale lui sunt puisorii de gaina. Primavara e anotimpul lui preferat. Si ghici de ce?! Pentru ca bunica umple curtea de puisori.
Ceea ce pe mine ma sperie, el iubeste foarte mult. Oare asta-i aspectul pozitiv al fricii mele? :)
Ce simti mai exact? Intri in panica? Iti fuge pamantul de sub picioare?
In principiu, n-am nimic cu ei. Ii hranesc, le dau apa, dar sa nu ma pui sa iau vreunul in mana sau sa-l ating ca incep sa intru in panica.
Si ca sa-ti raspund: daca vrei sa ma omori, pune un pui pe mine si sunt gata! :))
Daca si fricile mele s-ar remedia cu ajutorul hipnozei...m-as duce acum! Sa ma simt iubita neconditionat, sa nu mai ma tem pentru viata copiilor mei sau pentru ca nu traiesc decat pe jumatate...