Robin, Semiramida si Gerlinde

O chema Semiramida. De surpriza, am dat cu capul in patul ei. M-am ales cu un cucui mare si cu neputinta de a pronunta corect numele. Nu stiu de fapt daca de la lovitura in cap m-am ales cu neputinta asta sau era oricum acolo. Cert este ca un nume ca al ei nu mai auzisem (halal cultura, o sa spuneti. Fiti blanzi, eram mica! Foarte mica, nu ajunsesem inca la lectia aia la istorie in care se vorbea despre gradinile Semiramidei). In cele cateva secunde in care cucuiul meu crestea dureros, in mine se nastea o curiozitate fara margini. Imi zburase somnul. Vroiam sa stiu totul. Cum arata, unde merge, cum sunt parintii ei, cum de i-au dat numele acesta, mai are frati si surori, daca da, muream sa aflu cum ii cheama si mai ales, imi doream tare, tare sa ma lase sa ii spun cumva mai simplu, gen Semi (asta puteam tine minte si puteam de asemenea sa pronunt corect. Silabele se amestecau in spatele limbii mele, refuzand sa se lase pronuntate in ordinea corecta. Eram fascinata de melodicitatea numelui, atat de fascinata, incat pe o ureche imi intra, pe alta iesea). Ocupanta patului de deasupra din cuseta trenului care ne ducea la Cluj nu avea insa mare chef de vorba. Mi-a silabisit de cateva ori numele ei, mi-a spus ca nu, nu ii pot spune Semi sau mai stiu eu cum, ci Semiramida si atat, apoi mi-a trantit un noapte buna, inainte sa apuc sa ii mai spun eu cat de fericita sunt ca am cunoscut pe cineva cu un nume asa special. Pana la urma am adormit si eu, leganata de mersul trenului si cu mintea grea de povesti grozave legate de fiinta care alesese sa doarma in patul de deasupra. Dimineata m-a gasit mai limpede, fascinatia se subtiase binisor, ajutata si de faptul ca posesoarea vocii si a fantasticului nume Semiramida se daduse jos din pat si se dovedise a fi de fapt o tanara absolut ordinara. Cam buhaita la fata, fara chef de vorba, cu spatele de doua ori mai lat ca al meu, mi-a aruncat o privire in care am zarit o mica scanteie de recunoastere si mi-a aruncat un hai, pa! drum bun! Din patul meu, i-am facut cu mana cam in genul pisicilor maneki neko si am fost sigura, absolut sigura ca daca o intreb din nou cum o cheama (uitasem complet, bineinteles, numele acela lung si complicat) imi va spune ceva gen Marilena. Sau Olga. Nu am nimic cu numele acestea, doar ca in mintea mea de atunci, ele erau departe de melodicitatea numelui de printesa. Semiramida, numele pe care il uitam de indata ce il terminam de pronuntat. Enervanta chestie. Totusi, se pare ca in univers nimic nu se pierde cu adevarat, caci numele a ramas undeva plantat in mine si a iesit din nou la iveala cand am cunoscut-o pe Gerlinde. 
Gerlinde avea pistrui, era inalta, slaba, cu parul usor roscat si foarte nesigura pe ea. Aveam impresia ca se agata de mine putin ca sa supravietuiasca zilelor in care soarta ne adusese impreuna. Imi amintea de Olive si in sinea mea chiar ii ziceam asa, desi imi facea placere sa ii plescai numele cu iz de ghirlanda. Ba chiar ma iscaleam Gerlinde Dragomir ca sa vad cum suna si apoi stergeam repede. Nu puteam sa fiu Gerlinde in ruptul capului. Aveam prea multi draci in mine (ca sa o citez pe bunica mea) ca sa merit un asa nume delicat, parfumat si feminin. Oricum, Gerlinde nu mai stiu cum s-a adaugat colectiei mele de personaje cu nume ...speciale. Nu imi amintesc cum a iesit Gerlinde din peisaj. Cand ma gandesc la asta, vad un fus maricel care se invarteste in fata ochilor mei pana dispare-o mica tornada de praf roscat, ametita, pistruiata, care ascundea femeia pe care o intrezaream eu cand si cand. Sper din suflet ca peste ani, Semiramida sa fi invatat sa se trezeasca si sa se poarte ca o printesa autentica, iar Gerlinde sa isi fi gasit in ea insasi puterea de a fi. 
Inainte de Semi (macar aici pot sa ii zic asa) si Gerlinde, il cunoscusem pe Robi. Frumusel, blond, cu ochi albastri. Locuia in blocul vecin. Eram sigura ca il cheama Robert si de acolo Robi. Dar nu, m-a corectat intr-o zi cand l-am strigat sigura pe mine Robert. Numele meu este Robin, mi-a spus serios. Era mereu serios. Indragostit de mine, imi suporta toate sicanele (de exemplu loviturile pe care le incasa in fluierele picioarelor, de cate ori imi vorbea. Tata ma invatase, nu sunt eu de vina. Imi spusese ca daca un baiat sta la mai mult de un metru de mine cand imi vorbeste, vrea un singur lucru (uitasem sa intreb care lucru) si atunci, ca sa il invat minte, este indicat sa ii trag una in fluierul piciorului. Ceea ce si faceam). In ziua revelatiilor, Robi mi-a spus ca il cheama Robin si ceva mai tarziu, cand eram gata sa il altoiesc din nou, s-a aplecat brusc si si-a suflecat pantalonii-pe ambele picioare erau urme vinetii, urate. M-am uitat apoi descumpanita in ochii lui senini. Nu mi-a zis nimic (mai bine ma lua de codite zdravan, sincer). Doar s-a intors cu spatele sa plece, moment in care mi-am dat seama ca il pierd, asa ca am alergat dupa el: hey, stai, cine ti-a dat numele asta? Insetata de povesti de cand ma stiu, muream sa aflu povestea numelui lui. Si o data cu asta, povestea familiei lui. Mama fusese balerina, tatal sociolog. Fugise si ramasese in Franta, iar mama suportase consecintele. Data afara din corpul de balet, fusese nevoita sa se angajeze pe un santier ca sa poata sa isi intretina copilul. Apoi facuse o fetita, tot blonda, dar cu ochii negri-pe Anca. Cu un tip de pe santier. Nu mersese relatia. Apoi aparuse Elena. O creola superba, cu ochi verzi si parul inele. Mama lor, Silvia, isi pastrase alura fina de balerina, desi umbla in salopete murdare. Era frumoasa, cu parul ei negru si lung prins intr-o coada de cal, cu gropita in obraz pe care o mostenisera si copiii, mai evidenta la Ancuta. Erau atat de diferiti, atat de frumosi, atat de speciali. Cred ca de la Robin incolo am capatat convingerea ca un nume mai special ascunde o poveste de viata fascinanta. De aceea fiinte precum Semiramida sau Gerlinde, care altfel nu aveau nimic special, au putut imi atraga atentia si sa ma faca sa inventez povesti peste povesti.
De curand am cunoscut-o pe Alanna. La fel ca in datile trecute, am repetat de cateva ori pana am fost sigura ca nu este Ileana sau altcumva, ci Alanna. De data asta, nu am mai inventat nicio poveste. Si nici nu m-am mai minunat, ca in copilarie, ca pe mama ei o cheama Geraldine. Si e romanca. Am luat numele ca atare si cu asta basta. S-au dus, e drept, in locul in care pastrez toate numele speciale, insa nu mi-am mai spus povesti. Am fost curioasa doar sa stiu ce inseamna la origine Alanna si pentru asta am consultat google si atat. Am imbatranit? Ce s-a schimbat? 

Comentarii