Mulți oameni, foarte mulți, nu își imaginează că eu plâng. Dar plâng, mult. Mulți oameni nu își imaginează-și îmi spun-că eu nu mă pot supăra pe nimeni. Dar mă supăr. Vijelios, cu patimă. Nu în adânc, rar m-am supărat în adâncurile mele. Dar fac niște spume…
Mulți mi-au spus că nu își imaginează că din gura mea pot ieși cuvinte grele, care să taie, să doboare, să rănească. Dar ies. Regret amarnic asta.
Combinația de "obosealafizicamare" plus "amasteptaridelatine" plus "amnistenevoicaremafrustreazădăcanusuntîmplinite" fac din mine o certăreață cumplită. Glumesc eu, dar nu prea-Zăvorancă și Bahmuteanca, combinate, sunt copii pe lângă mine! Nu vă vine să credeți, știu. Nici nu vă veți întâlni cu mine așa, sunt destul de sigură.
So...dacă vă imaginați că eu sunt zen, numai lumină și bucurie, vă spun răspicat că vă înșelați. Vreau să vă demolez toate miturile, toate. Sunt pământ, apă și lumină...Uneori întunericul din mine stă în echilibru cu lumină. Alteori - și atunci mă simt iubita și apreciată de lume-lumină strălucește tare.
Duc aceleași lupte ca voi toți. Sunt și învinsă. Cuvintele de încurajare pe care le citiți aici mi le adresez mie mai întâi și apoi vouă. Dacă pe mine mă ajută, atunci poate și pe unii dintre voi. Cad, adânc, atât de adânc încât unii nici cu gândul nu gândiți. O fi lumea mea interioară bogată și îmi găsesc adesea salvare și bucurie în ea, dar și genunile sunt adânci...
Nu zâmbesc vieții mereu.
Am schimbat de nenumărate ori urâtul în frumos, mizeria în frumusețe si curățenie, tristețea și depresia in optimism si speranta. Nu am avut de ales, cine m-a trimis aici, a sădit asta in mine.
Pe de alta parte, a pus si dorul de acasa, certitudinea că aici stau o vreme, limitată, conștiința faptului că în economia universului, în dilatarea si contractarea lui viața mea este un fir de praf. Cu mine sau fara mine, el îsi urmeaza cursul dat de legile sale implacabile. Expansiune, contractie si tot așa...
Da, m-am gândit și la sinucidere. Și nu o dată, ca să răspund unei cititoare ușor deprimate. Da, m-am gândit și recunosc. Oare nu toți ne gândim? Poate că măcar o dată în viața tuturor ne trece prin cap. Eu m-am gândit des. Serios. Dar nu cu tristețe, cu supărare pe lume. Îmi dă un confort interior fantastic. Mai ales că moartea imaginată de mine este de-a dreptul minunată. Nu mă văd zdrobită de asfalt, spânzurată cu limba scoasă sau înecată în cadă cu o pungă în cap, ci dormind cuminte și cumințită în natură.
Mă imaginez mergând zi și noapte prin munți, fără oprire, fără apă, fără alimente, fără haine groase. Mergând până când corpul și mintea mea vor capitula. Povesteam cu o prietenă despre fantezia asta, care nu mă îngrozește deloc, din contră, mă energizează și pe ea a bufnit-o râsul, imaginându-și, cum, la bafta mea proverbială,, mă pocnește iluminarea, nu moartea. Moartea ego-ului, mai degrabă. Sau găsesc vreo poartă către alte lumi.
Nu vă speriați și nici nu puneți în aplicare fantezia, nu este necesar! Deja noi asta facem, mergem zi de zi cu pași mari, alerți către moartea noastră. Nu e nevoie să plecăm prin vreo pădure, mergem aici, în junglele noastre urbane. La scară mai mare, tot aia e.
Aleg frumosul, tanjesc dupa unitate si armonie, sadesc seminte oriunde vad un petec primitor. Stiu ca ceea ce fac bun si frumos, fac nu numai pentru mine. Sunt constienta ca orice imbunatatire adusa mie, lumii mele interioare, inseamna o imbunatatire adusa si lumii exterioare. Dar asta nu inseamna ca sunt bunatatea intruchipata, zenul in persoana. Cand va ganditi la mine, ganditi-va ca sunt ca voi. Ca am zile mai bune si zile mai proaste. Ca aleg constient ce sa vad si incotro sa ma indrept. Ca am nevoie de iubire si apreciere ca voi toti. Ca le caut, le cer, le ofer. Ca am nevoie de multa tandrete, de joaca, de pasiune, de vise ca sa functionez normal in lumea asta. Uneori am aripi, alteori merg, metaforic vorbind, in coate si genunchi.
Am scris toate astea pentru ca ma simt jenata cand vad oameni care se raporteaza la mine de parca as fi facuta din alt material decat ei. Care nici nu isi pot imagina chipul meu altfel decat vesel. Stiu, rad mult, imi scanteiaza ochii adesea pentru ca in jur sunt atatea motive de amuzament, de recunostinta, de bucurie, dar am si momente in care cad....momente in care Seful decide ca e timpul sa mai topeasca inca o data bijuteria care sunt si sa faca alta mai rafinata, mai pretioasa, mai valoroasa. Ma topesc in lacrimi si renasc in zambete de recunostinta.
Daca esti jos acum, gandeste-te ca urmeaza indata sus. Ca asa e lumea, totul este ciclic. Dupa noaptea cea mai neagra, vine dimineata stralucitoare, dupa perioade in care simtim caderea, alunecarea, urmeaza cresterea, progresul, dupa perioade de stagnare, urmeaza perioade de agitatie, de miscare.
Uneori ma gandesc si la ce a vrut sa spuna un prof de-al meu din facultate: ca sa fiu fericita, sa fac tot posibilul sa fiu comuna, obisnuita....Uneori mi se pare ca inteleg si atunci zambesc. Caci nu mai este nicaieri de ajuns, nu trebuie sa lupt sa fiu extraordinara, deja sunt. Si tu la fel.
Nu toti suntem destinati sa facem lucruri marete. Insa toti putem face lucruri mici cu o dragoste mare. Recunoasteti cuvintele? Sunt ale Maicii Tereza.
Stiu ca unii sunteti Toma Necredinciosul si nu ma credeti pana nu ma vedeti. Va feresc cat pot de asa ceva. As putea folosi blogul pentru a-mi pune tristetile pe tapet, pentru a va arata uratul si nedreptatea din lume. Nu vreau sa contribui si eu la ele, asa că îmi păzesc gândurile, cuvintele, faptele. Vreau sa pun aici, în lumea noastra, un strop de frumusete, de bine, de speranta, de lumina. Faceti la fel, ca sa ne putem continua drumul.
Evitati tendinta de a idealiza oameni. Suntem facuti din acelasi material…..Nu uitati: si eu plang și eu sufar si eu ma zbat. Mai mult decat pot duce uneori...sau asa mi se pare, căci iată, sunt tot aici, deci pot sa duc :-)
Comentarii