Sunt la fel ca voi toti


Multi oameni, foarte multi, nu isi imagineaza ca eu plang. Dar plang, mult. Multi oameni nu isi imagineaza-si imi spun-ca eu nu ma pot supara pe nimeni. Dar ma supar. Vijelios, cu patima. Nu in adanc, rar m-am suparat in adancurile mele. Dar fac niste spume....Am ascendent in scorpion, ce vreti....

Multi mi-au spus ca nu isi imagineaza ca din gura mea pot iesi cuvinte grele, care sa taie, sa doboare, sa raneasca. Dar ies. Regret amarnic asta. 
Combinatia de "obosealafizicamare" plus "amasteptaridelatine" plus "amnistenevoicaremafrustreazadacanusuntimplinite" fac din mine o certareata cumplita. Glumesc eu, dar nu prea-Zavoranca si Bahmuteanca, combinate, sunt copii pe langa mine! Nu va vine sa credeti, stiu. Nici nu va veti intalni cu mine asa, sunt destul de sigura. 

So...daca va imaginati ca eu sunt zen, numai lumina si bucurie, va spun raspicat ca va inselati. Vreau sa va demolez toate miturile, toate. Sunt pamant, apa si lumina...Uneori intunericul din mine sta in echilibru cu lumina. Alteori - si atunci ma simt iubita si apreciata de lume-lumina straluceste tare. 


Duc aceleasi lupte ca voi toti. Sunt si invinsa. Cuvintele de incurajare pe care le cititi aici mi le adresez mie mai intai si apoi voua. Daca pe mine ma ajuta, atunci poate si pe unii dintre voi. Cad, adanc, atat de adanc incat unii nici cu gandul nu ganditi. O fi lumea mea interioara bogata si imi gasesc salvare si bucurie in ea, dar si genunile sunt adanci...Nu zambesc vietii mereu. De fapt, uneori ii spun chiar Adio, draga. Am facut tot ce am putut si stiut eu mai bine. Nu am regrete, am dat cu amandoua mainile si cu inima deschisa. Stiu ca am schimbat pe ici pe colo in bine niste oameni. Stiu ca las in urma doi copii superbi, daruri pe care le las lumii. Sunt frumosi la chip si la suflet si asa ii cresc, gandind ca ei, prin cine ii ajut/invat sa fie, contribuie la frumusetea si continuitatea lumii. Asa imi vorbesc in mintea mea intunecata de amar uneori. 

E un fel de spalat pe maini....



Am schimbat de nenumarate ori uratul in frumos, mizeria in frumusete si curatenie, tristetea si depresia in optimism si speranta. Nu am avut de ales, cine m-a trimis aici, a sadit asta in mine. Nu ma fortez, binele este in mine, predomina si ma comport in consecinta. 

Pe de alta parte, a pus si dorul de acasa, certitudinea ca aici stau o vreme, limitata, constiinta faptului ca in economia universului, in dilatarea si contractarea lui viata mea este un fir de praf. Cu mine sau fara mine, el isi urmeaza cursul dat de legile sale implacabile. Expansiune, contractie si tot asa...


Pe mormantul bunicului meu matern stau scrise (alese de el) versurile: din codru piere-o ramurea/ce-i pasa codrului de ea/ce-i pasa lumii intregi/de moartea mea...Stia si el si cumva mi-a transmis si mie.


Scuipati in san si ziceti piei, drace, dar, da, m-am gandit si la sinucidere. Si nu o data, ca sa raspund unei cititoare usor deprimate. Da, m-am gandit si recunosc. Oare nu toti ne gandim? Poate ca macar o data in viata tuturor ne trece prin cap. Eu m-am gandit des. Serios. Dar nu cu tristete, cu suparare pe lume. Imi da un confort interior fantastic. Mai ales ca moartea imaginata de mine este de-a dreptul  minunata. Provocatoare, la fel ca si viata mea. Nu ma vad zdrobita de asfalt, spanzurata cu limba scoasa sau inecata in cada cu o punga in cap, ci dormind cuminte si cumintita in natura. 

Ma imaginez mergand zi si noapte prin munti, fara oprire, fara apa, fara alimente, fara haine groase. Mergand pana cand corpul si mintea mea vor capitula. Povesteam cu o prietena despre fantezia asta, care nu ma ingrozeste deloc, din contra, ma energizeaza si pe ea a bufnit-o rasul imaginandu-si, cum, la bafta mea, ma pocneste iluminarea, nu moartea. Moartea ego-ului, mai degraba. Sau gasesc vreo poarta catre alte lumi. Nu va speriati si nici nu puneti in aplicare fantezia, nu este necesar! Deja noi asta facem, mergem zi de zi cu pasi mari, alerti catre moartea noastra. Nu e nevoie sa plecam prin vreo padure, mergem aici, in junglele noastre urbane. La scara mai mare, tot aia e.



Aleg frumosul, tanjesc dupa unitate si armonie, sadesc seminte oriunde vad un petec primitor. Stiu ca ceea ce fac bun si frumos, fac nu numai pentru mine. Sunt constienta ca orice imbunatatire adusa mie, lumii mele interioare, inseamna o imbunatatire adusa si lumii exterioare. Dar asta nu inseamna ca sunt bunatatea intruchipata, zenul in persoana. Cand va ganditi la mine, ganditi-va ca sunt ca voi. Ca am zile mai bune si zile mai proaste. Ca aleg constient ce sa vad si incotro sa ma indrept. Ca am nevoie de iubire si apreciere ca voi toti. Ca le caut, le cer, le ofer. Ca am nevoie de multa tandrete, de joaca, de pasiune, de vise ca sa functionez normal in lumea asta. Uneori am aripi, alteori merg, metaforic vorbind, in coate si genunchi.


Am scris toate astea pentru ca ma simt jenata cand vad oameni care se raporteaza la mine de parca as fi facuta din alt material decat ei. Care nici nu isi pot imagina chipul meu altfel decat vesel. Stiu, rad mult, imi scanteiaza ochii adesea pentru ca in jur sunt atatea motive de amuzament, de recunostinta, de bucurie, dar am si momente in care cad....momente in care Seful decide ca e timpul sa mai topeasca inca o data bijuteria care sunt si sa faca alta mai rafinata, mai pretioasa, mai valoroasa. Ma topesc in lacrimi si renasc in zambete de recunostinta. 

Daca esti jos acum, gandeste-te ca urmeaza indata sus. Ca asa e lumea, totul este ciclic. Dupa noaptea cea mai neagra, vine dimineata stralucitoare, dupa perioade in care simtim caderea, alunecarea, urmeaza cresterea, progresul, dupa perioade de stagnare, urmeaza perioade de agitatie, de miscare. 

Uneori ma gandesc si la ce a vrut sa spuna un prof de-al meu din facultate: ca sa fiu fericita, sa fac tot posibilul sa fiu comuna, obisnuita....Uneori mi se pare ca inteleg si atunci zambesc. Caci nu mai este nicaieri de ajuns, nu trebuie sa lupt sa fiu extraordinara, deja sunt. Si tu la fel. 

Nu toti suntem destinati sa facem lucruri marete. Insa toti putem face lucruri mici cu o dragoste mare. Recunoasteti cuvintele? Sunt ale Maicii Tereza. 

Stiu ca unii sunteti Toma Necredinciosul si nu ma credeti pana nu ma vedeti. Va feresc cat pot de asa ceva. As putea folosi blogul pentru a-mi pune tristetile pe tapet, pentru a va arata uratul si nedreptatea din lume. Dar stiu ca oricum va pricepeti de minune la asta. Nu vreau sa contribui si eu la asta. Din contra, vreau sa pun aici, in lumea noastra, un strop de frumusete, de bine, de speranta, de lumina. 
Faceti la fel, ca sa ne putem continua drumul. Si evitati tendinta de a idealiza oameni. Suntem facuti din acelasi material.....Si nu uitati: si eu plang, si eu ma gandesc sa plec, si eu sufar si eu ma zbat. Mai mult decat pot duce uneori...sau asa mi se pare, caci iata, sunt tot aici, deci pot sa duc :-)

Comentarii