De ce nu ma duc la conferinte de parenting

Pana la doi ani ai lui Vladimir am trait intr-o armonie minunata cu el. Toti trei. Un copil frumos si cuminte, "cu fond bun", cum imi spun multe mamici prietene acum, un copil care avea toate nevoile implinite firesc. Cand a implinit doi ani, m-am reintors la servici (care presupunea si plecari lungi din oras) si el a ramas in grija unei bone.  Doar ca edenul in care crescuse pana atunci Vladi s-a fisurat. Si atunci au inceput "figurile": plans, refuzuri, tavalit pe jos si tot felul de lucruri care ma tulburau peste masura. Era si varsta, stiu, cand incep crizele de personalitate si cand cuvantul favorit este Nu. La el era un Nooooo lung, furios, intarit de un gest al mainii a la Hitler si insotit adesea de lacrimi...Nu aveam experienta. Citeam, intrebam in stanga si dreapta, ma uitam in parc sa vad alte mamici cum gestioneaza crizele, discutam uneori cu prieteni psihologi doar doar oi invata vreo smecherie, vreo reteta, care odata aplicata mi-ar fi adus linistea si armonia pierduta. Imi amintesc clar momentul acela. Cred ca l-am mai pomenit aici pe blog. Eram din nou descumpanita in relatia cu Vladimir. Imi trecuse prin cap ca poate e cazul sa renunt. Poate nu voi face parte niciodata parte dintre mamele care sunt iubite si care au o relatia apropiata cu copiii lor, imi spuneam. Poate vom avea mereu o relatie dificila, conflictuala, mai sunt cazuri...Ceva din el insa nu ma lasa sa abandonez. Cel putin, nu usor. Bucuria pura care i se citea in ochisori cand ma vedea pe camera web-eu in camera mea de hotel, el acasa cu tati. Dura putin, apoi incepeau mofturile si refuzul de a comunica cu mine. Aviditatea cu care ma cauta din priviri in aeroport. Il priveam de la cativa metri si mi se parea ca nici nu respira. Apoi ne gaseam si el se uita suparat la mine, imi arunca cadourile, isi stergea obrazul pe care il sarutasem si refuza sa imi dea mana. Nu ma ducea capul sa inteleg ca el ma iubea de fapt, dar era suparat pe plecarile mele, pe absenta mea, ca asa isi exterioriza el furia si neputinta.....gandeam simplist, prosteste, asteptand intelegere de la un copil de doi ani....Epuizasem, dupa mintea mea de atunci, toate metodele de apropiere, imi spusesem ca eden-ul a fost, a fost real, dar acum este dulce amintire si gata. Vroiam sa capitulez, sa ma ingrop in munca. I-am spus sotului meu ca nu mai stiu ce si cum sa fac. Ca sufar si ca si Vladimir sufera. Si atunci el mi-a spus cu blandete ca nu trebuie sa fac nimic, doar sa il iubesc. Ca Vladi recunoaste iubirea si reactioneaza. Ca nu am nevoie de nimic altceva. Doar sa il iubesc. Si cand actionez, sa o fac avand in spate motorul iubirii....Atunci am vazut clar. E ca si cand mi-as fi mutat centrul de comanda din minte in inima. Cred ca sunt sarace cuvintele, nu pot cuprinde cata intelegere mi s-a aratat atunci si cum s-au schimbat lucrurile. Cum m-am linistit. Cat de lin au decurs apoi, pana in ziua de azi. Nu intelegeti gresit, ca inainte nu il iubeam si acum da. Sau ca nu ii aratam si am decis ca de acum, gata ii arat. Nu. Am renuntat la scheme si strategii menite sa ne duca din punctul A in punctul B. Am inceput sa fiu eu...doar eu cu inima si ochii plini de iubire. Am inceput sa ii adresez intrebari cu blandete ca sa ajung la el. Sa il ascult, sa il vad. Baietelul- problema a redevenit baietelul meu linistit si bun. In continuare este asa. Mai gresesc. Ridic tonul la el, folosesc vreo amenintare tampita ca sa il determin sa faca ceva-sunt tare pe care le duc cu mine, sunt adanc inradacinate in mine. Obisnuiesc sa spun atunci in sinea mea: Of, Lucretia, taci, taci, lasa-ma sa ma ocup in stilul meu! (Lucretia este mama mea, caci ea vorbeste uneori prin gura mea, asa cum si mamele voastre vorbesc prin voi...). 

Nu las insa sa treaca ziua fara sa discut cu el ("sa n-apuna soarele peste mania voastra, Ef.  4:26). Ii spun ca nu mi-a placut de mine cand l-am amenintat. Ii spun ca imi pare rau ca am tipat la el si ca l-am grabit. Nu este vina lui, uneori sunt eu obosita si reactionez asa. Nu spune te iert, dar citesc intelegere si compasiune in ochisorii lui. Ma asculta atent si uneori imi mangaie obrajii. Ma pupa. II spun cat este de iubit. Ii spun ce comportamente imi plac (ca sa le intaresc) si sunt apreciate si de alti oameni (cu exemple-a fost frumos din partea ta sa ii oferi o batistuta fetitei care plangea! ai vazut ca si dna x a apreciat, a spus ca esti un cavaler), la fel de bine cum ii spun si ce comportamente nu imi plac si de ce. Il intreb mereu cum se simte sau cum s-a simtit cand a facut una sau alta. De ex, imi spune de curand ca i-a zis soferului care il aduce acasa de la gradi: mai, baba fara dinti si cur gol. Si ca a ras cu copiii. Eu mor de rusine, el asteapta sa vada ce reactie am. Ii cer sa se puna in locul soferului. Sa strige la el asa un copil. Ce ar face? I-as da una, spune fara sa se gandeasca. De ce? Ptr ca nu e frumos sa imi spuna asa ceva. Dar ce ar fi frumos sa iti spuna? Pai, multumesc ca ii duc acasa si sa fie linistiti, ca eu conduc si trebuie sa fiu atent. Dar dl sofer ce a facut? Ti-a dat una? Nu, si pleaca ochii rusinat. A tacut, n-a zis nimic. Mami, de ce nu a zis nimic? Ii spun ca dl sofer a tacut pentru ca suferea. Si pentru ca este un om bun, nu ti-a dat una cum meritai. Maine iti ceri scuze si ii spui ca nu mai vorbesti urat...Dl sofer a dat mana cu mine si mi-a spus ca sunt un copil bun. Wow, ii stralucesc ochisorii. A cerut scuze, fara ca eu sa ii mai reamintesc dimineata. I-a crescut stima de sine. A invatat sa fie empatic. A scapat de o apasare. Facuse ceva rau si asta il apasa. Cam asa tratam lucrurile. Cu intrebari, folosind empatia, facand apel la emotii....toate calm, fara judecata, cu iubire.

Cu Miruna lucrurile sunt si mai simple. Este iubita si fiecare celula a ei stie. Este vesela, plina de energie, afectuoasa. Nu tipa aiurea, este linistita, se joaca frumos, mananca si doarme bine. Mersul ei este mai degraba pasul strengarului, de atata bucurie care irumpe in ea. Nu avem parte de crize, refuzuri (exceptand taiatul unghiutelor, dar si asta se rezolva cu un pic de rabdare si de joaca-de regula Vladimir ii face tot felul de jocuri, in timp ce eu mai tai cate una). Cand ii interzic ceva, ii spun si de ce. Ii pun usor manuta pe cuptorul cald ca sa inteleaga ca arde. O singura data si apoi se fereste singura de el. Nu vine aproape de el cand este pornit nici daca o chem. Nu am avut nevoie sa acoperim prizele, sa blocam sertarele. Se mira o mamica care ne-a vizitat: cuuum, doarme in patul asta mare fara aparatori pe margine? Si nu cade? Nu :-). Nu aveti aparatori la prize? Cum stau astea pe pereti? in timp ce copilul ei facea ravagii. A plecat obosita, comentand: casa asta este prea periculoasa pentru copiii mei...M-a lasat putin trista. Copiii tai sunt cuminti, e de inteles ca nu ai simtit nevoia sa protejezi spatiul, la mine e nebunie. Nu, ai mei nu sunt "cuminti"-ce-o mai fi insemnand asta. Ai mei exploreaza....sanatos, nu distructiv. Nu alearga pe scari, nu trag decoratiunile de la locul  lor, stiu care sunt lucrurile lor si care ale altor membri ai familiei, stiu locul fiecarui lucru din casa. Inteleg repede ce le pune in pericol siguranta si a doua oara nu mai fac. E usor sa gandesti-ai noroc de copii cuminti si barbat bun! :-)) Nu e vorba de noroc, e vorba de iubire, de calm, de rabdare, de atentie. Si mai ales, de prezenta. Si cand zic prezenta....zic prezenta totala, plenara.

Mi s-a intamplat asta vara sa ies intr-o seara la o terasa cu o prietena. Am cerut un suc din care am apucat sa iau de doua ori. La masa noastra a aparut o fetita cam de patru cinci ani care mi-a baut sucul in timp ce eu o cautam pe mama ei din priviri. Mi-a scos toate servetelele din pachet, a vrut si geanta, apoi s-a dus si la alte mese, servindu-sedin farfuriile strainilor. A aparut si mama. Savurase linistita o tigara la o cafea cu prietena ei, fara griji, in timp ce timpul meu cu prietena mea era facut franjuri de mica ei salbaticiune. Asteptam scuze, macar un zambet de intelegere. Un alt suc?! Si-a luat firesc fetita si au plecat....Nu mi l-am putut imagina pe Vladi facand nici jumatate din ce facuse fetita aceea. Niciodata nu ar pune mana pe lucrul altcuiva fara sa ceara voie. Nu ar pleca de la masa noastra decat daca il indemnam noi sa se joace cu alti copiii prezenti acolo (cum am facut de curand la hard rock cafe unde mai erau copii care se jucau acolo)

Astea sunt lucruri pe care nu le inveti la cursuri de parenting (extraordinar de scumpe). Auzi despre ele, ceea ce este bine, insa nu inveti. Mi se pare trist ca avem nevoie sa auzim de la straini despre iubire, despre cum recunosti iubirea neconditionata (!), despre chestii de elementar bun simt....Acum cativa ani cred ca m-as fi dus, inchizandu-mi iubirea bine in inima si cautand cu mintea solutii care sa mearga. Care sa ma ajute sa imi fac copilul sa se simta iubit, inteles etc. Poate am sa ma duc cand vor fi adolescenti. Poate ma voi confrunta cu cine stie ce provocari. Am totusi speranta ca vom reusi sa trecem lin si peste adolescenta, la fel: iubindu-ne, discutand, citind, apeland la empatie si la intrebari si emotii.

Cata vreme valorile pe care ne bazam viata vor fi clare si respectate, nu cred ca vom avea probleme majore. 
Si mi se mai pare ca mamicile care merg nu au prea multa incredere in ele, in iubirea lor, ca ghid. Ca au nevoie de validare-da, faci bine, ca au nevoie de stimulente exterioare ca sa fie bune mame, ca au nevoie sa faca o baie de cuvinte frumoase, pozitive si de energie buna. Sunt sigura ca sunt niste mame mai calme, mai tandre si mai atente o vreme buna dupa ce au fost la conferinta respectiva. Ca sunt mai constiente de ce fac si spun, de nevoile copilului si apoi, dupa un timp, cand efectele conferintei se mai estompeaza, recad in vechile greseli. Si cand se aduna prea multe si se simt vinovate, se duc iarasi la conferinte de parenting, unde aud ca e ok, ele sunt ok, e normal sa gresim, ca nu suntem perfecti si uite solutii ca sa repari ce ai stricat. Doar o impresie, nu dati cu pietre. Nu as vrea sa se inteleaga ca le stiu pe toate si nu mai am nimic de invatat. Sa imi iubesc copiii neconditionat totusi nu ma poate invata nimeni, de asta sunt convinsa. Sa le implinesc nevoile, iarasi...
Citesc multa beletristica, sunt prezenta, imi ascult inima si intuitia si uite asa am ajuns la performanta de a avea doi copii fericiti si linistiti.