Cand lucrez cu oamenii-consiliere sau in sala de curs, folosesc adesea o tehnica care in psihologia pozitiva se numeste positum. Ii ajut sa vada partea buna a lucrurilor. Intotdeauna lucrurile sunt duale, asa este aici pe pamant-au o parte pozitiva si una negativa si cum le vedem tine de perceptia noastra, de alegerea noastra constienta sau nu. Folosesc tehnica si cu mine. Mai ales cu mine. Ma ajuta enorm, imi arata lectiile, imi ofera noi surse de motive de recunostinta, face jocul mai interesant si mai frumos, ma fereste de depresie, suparare si amareala. Si lucrurile bune se inlantuie.
Asa imi pastrez zambetul si lumina pe chip.
Anul acesta, Seful (asa ii zic eu bunului Dumnezeu) mi-a dat liniste si tihna. Carti bune (multumesc libris!), multe filme (rar am vazut un film cap coada din prima, imi ia si trei patru zile pana termin un film, insa chiar si asa, tot m-am bucurat de imagini si replici memorabile plus teme de reflectie). Mi-a dat veselie si prieteni care ma iubesc cu adevarat. Am primit multe cadouri, neasteptate, pretioase, emotionante.
Mi-a dat si momente grele, cand sensibilitatea mea exacerbata, ranita si egoul cersetor au facut ravagii. Ei, si Seful, cu umorul lui albastru, taman in clipele alea, cand ma tavaleam pe jos, like a queen drama ce mi-s, taman atunci indrepta spre mine oameni care aveau nevoie de ajutor. Si bombaneam printre lacrimi: ti se pare ca sunt persoana potrivita sa ajut? te distrezi, ha? Dar ascultam ce aveau oamenii de spus si apoi munca pentru ei, pentru a-i ajuta sa depaseasca blocajele lor ma facea sa uit sau sa pun pe planul doi suferinta mea, care se estompa sau disparea. Ramaneam recunoscatoare, uimita de rezultate, surprinsa de tot drumul. Nu am gasit satisfactie mai mare pana acum, in toata viata mea, decat sa fiu cu adevarat de folos altcuiva. Implicit si mie....intr-o maniera magica aproape, greu de cuprins in cuvinte.
Si atunci....in prag de an nou, il rog doar pe Seful (ii zic asa pentru ca este cel mai bun angajator pentru mine si singurul caruia ma supun, desi imi mai dau eu ochii peste cap si mai bomban) sa faca mica vocea mea si tare vocea Lui, sa ma ajute sa am inima limpede si buna, sa fiu canal curat si deschis. Sa ii fiu unealta acolo unde crede el de cuviinta, sa ma invete iar si iar sa fac lucruri mici cu dragoste mare, sa ma ajute sa fiu o printesa, nu o cersetoare (egoul care cere iubire, de atentie, etc), sa imi dea tact si rabdare, ca mare nevoie am. Sa las deoparte nevoile mele si durerile mele (multe inchipuite, daca raportez la alte grozavii de care am cunostinta...) si sa fiu balsam si sprijin pentru cei din jur. Am ajutat anul acesta multi oameni. Aproape ziua si omul. Sau oamenii. Si tot anul acesta mi-am dat seama ca doua lucruri imi umplu inima de sens si bucurie: copiii mei frumosi si buni si bucuria ca pot fi de folos.
Din toate am invatat. Chiar daca lectia a fost aspra, greu de suportat. Am plans pana nu am mai putut, am scos ce era de scos, am spus ce ma durea si apoi m-am recentrat. Am invatat sa spun, am invatat sa cer ajutor. Am putut sa vad apoi cu privirea curatata dincolo, sa vad si durerea celuilalt, vina, suferinta. Mi-am vazut lectiile. M-am bucurat de solidaritate, oamenii mi-au spus propriile povesti ascunse si tainuite in inimile lor, multi si-au afirmat sprijinul si iubirea neconditionate. Chiar si oameni care nu m-au vazut niciodata....care ma cunosc doar din spatiul virtual. Au fost si oameni blocati in propriile imagini despre mine: nu au putut asocia suferinta cu mine, de parca frumusetea fizica sau cunoasterea pe care o am ar putea fi paveze sau antidoturi. Femei magnifice au suferit de-a lungul timpului din iubire....darmite eu. O incepatoare. Relatiile sunt adesea complicate, ne sunt date si pentru bucurie, dar si pentru invatare...ne slefuim unii pe altii mai abitir in relatii...Accept si fac tot ce pot sa fie bine. Invat. Nu din carti, ci din proprie experienta. Cum as putea servi daca nu as cunoaste drumul, daca nu as recunoaste semnele? ....Primesc si ma bucur, caci stiu ca numai asa cresc. Topita iar si iar in cuptorul iubirii divine. O prietena imi spune ca sunt precum Pasarea Phoenix. Asa sunt. Mereu ma ridic si mereu ma simt mai puternica si mai rafinata ca fiinta.
Imi vine in minte o poveste de acum cativa ani. Aveam 22-23 ani. Imi petreceam Revelionul intr-o cabana de langa Brasov cu gasca de la bloc si prieteni de-ai prietenilor. Printre ei, era un ungur bine facut, 1, 80 si 90 kg (zic si eu, masiv oricum pe langa mine). Nu ii dadusem cine stie ce atentie, eram multi intr-o camera, se dansa in semiintuneric...La un moment dat, am iesit din camera aceea cu gand sa iau o gura de aer afara. Imediat ce am iesit pe hol, m-am trezit trasa de mana cu forta, aproape am zburat. Era ungurul de care am pomenit. Imi batea inima cuprinsa de frica mortii :-)) M-a tras intr-o alta incapere, vis--a-vis de cea in care se dansa, o camera in care fetele depozitasera mancarea. Era mai rece acolo si peste tot erau platouri cu prajituri, salate bouef si fripturi. Tipul m-a tinut strans de incheietura mainii pana a eliberat un scaun (eu de groaza nici nu puteam sa generez scenarii, imi amintesc doar gandul: nu ma aude nimeni, nu o sa ma auda nimeni, urla muzica alaturi de numai. Nu o sa ghiciti in veci ce a urmat :-))) Elibereaza scaunul, se aseaza si ma trage (iarasi am zburat) pe genunchii lui. Eram ca o fetita in brate la Mos Craciun (ca dimeniuni ma refer). Bause, am simtit mirosul de alcool si atunci am avut alt gand: asa arata sfarsitul meu. Imi da putin parul la o parte de pe obraji, apoi intinde mana spre un platou cu prajituri, il dezveleste si imi ofera o prajitura. Eu deja ma gandeam ca traiesc o versiune din Hänsel si Gretel, intai ma hraneste si apoi imi face rau. Ia si manca, imi zice uriasul. Sunt prajituri cu crema de lamaie, cele mai bune de aici, facute de maica-mea. Ia si manca pe saturate, am adus doar platoul asta si daca nu manci acum, n-ai sa prinzi niciuna apoi, ca nu-ti lasa nimic nemancatii astia. Isi poate imagina cineva cum stateam eu cumintica pe genunchii lui, mancand in tacere prajitura dupa prajitura? Bune rau, in paranteza fie spus. Ma privea cu drag, mai imi dadea cand si cand parul la o parte de pe obraji si ma servea imediat ce terminam de inghitit o prajitura. Cand am simtit ca fac poc, am zis cu juma de gura ca nu mai pot :-)) . A zambit multumit, a acoperit neglijent platoul si am iesit de acolo cu grija, ca niste hoti care parasesc locul faptei sau ca niste amanti care nu vor sa fie prinsi. Nu l-am mai vazut niciodata pe omul acela. Asa am trecut anul acela. Traversand in cateva clipe stari contrarii. De la frica de moarte, disperare, neputinta pana la bucurie, acceptare, savoare, hrana, grija parinteasca. Toate in cateva minute. Mi s-a parut o alegorie minunata a vietii mele, in general. Multe evenimente incep dezastruos, ma simt mizerabil, ca apoi, in scurt timp, sa savurez procesul.....Pana si faptul ca prajiturile acelea erau cu lamaie mi se pare acum semnificativ. Cum se zice? Cand viata iti da lamai, fa limonada. Sau o crema si savureaza cu prietenii, in tacere.
Comentarii