In clipele mele de amaraciune, mi-am spus ca exista prea putina iubire pe pamantul acesta. Si ca ceea ce numim noi iubire, adesea este doar o tranzactie, un business cu parti bune, avantajoase si altele mai putin prezentabile.
Mi-a fost rusine sa raman prea mult in stari de genul acesta, ma simteam vinovata ca aleg sa vad realitatea asa, saracita si gri. Ma simteam vinovata ca si eu, prin amaraciunea mea, imi aduc contributia la griul comun in care ne scufundam zi de zi. La ce si cui foloseste plansul meu si jelania ca e prea putina iubire pe pamant?
Iubire este, dar trebuie sa avem sufletele acordate sa o primim, sa o vedem, sa o traim. Mi-am sters mereu singura lacrimile. Nu degeaba imi spune o prietena pasarea Phoenix. A zis ca putere de regenarare mai mare ca a mea nu a vazut. Ma ridic si ma indrept, ma rog si caut. De rusine fac asta.
Si apoi apare gandul. Ce fac eu sa sporesc iubirea? Cum ramane cu iubeste si fa bine, fie si in taina, cu gandul nu la rasplata de aici si de acum, ci cu gandul la vasul interior care doar asa se curata si se largeste pentru a primi mai multa lumina? Vreau sa fiu o in lumea asta o lumanare, fie ea si palpaitoare uneori in curent. Una care alunga intunericul dupa puteri si care aprinde alte si alte lumanari fara sa isi piarda din lumina. Si atunci, cum de las amaraciunea sa ma stinga? Asa ma adun, asa ma ridic, asa imi intaresc lumina.
Mi-a placut mult comparatia citita intr-o carte. Era acolo intrebarea: cum sa iubim? Si raspunsul mi-a uns sufletul: asa cum o mama isi iubeste copilul. Mama cunoaste si defectele si minusurile copilului ei, dar nu se concentreaza pe ele. Il priveste cu o privire care acopera totul si isi pastreaza atentia pe toate cele care ii fac placere si ii aduc bucurie. Poate nu este el cel mai inalt, dar este atat de istet si de sensibil! Nu e foarte ordonat, dar cat de creativ este!
De curand am citit si povestea unui trainer care a desenat un punct oarecare pe o coala alba. Si a aratat fiecarui cursant din sala pagina intreband ce vede acolo. Si toti au vazut punctul negru, infamul, dar nu si spatiul alb imens de jur imprejur, plin de posibilitati si imbietor....
Ma ajuta sa privesc cerul. Curata gandurile si limpezeste ochiul. Ma ajuta sa imi spun ca nu aduce anul, ce aduce ceasul. Ma ajuta sa visez despre mine in viitor. Cand nu ma impac cu mine (ca zilele acestea, cand o tunsoare facuta in graba ma face sa ma simt silly), imi spun ca sunt "in santier" si se va termina la un moment dat. Ma ajuta disciplina rutinei si cartile in care evadez.
Daca am invatat ceva de cand sunt mama, a fost ca zilele sunt lungi, dar anii scurti. Ca trec toate, ca un fum. Si conflictele dintre soti, pe fondul oboselii si al diferentelor de personalitate si noptile albe leganand copiii, si serile care pareau ca nu se mai incheie cand oboseala ne tinea in chingi....toate s-au dus si daca eu nu vreau, nici urma nu mai ramane din ele. Sigur, le pot pastra vii, incapsulate bine, le pot retrai...dar la ce bun? Cand atatea din viitor se nasc deja in chiar clipa aceasta. La ce bun atata bagaj...duse sunt toate, un fum.
Iubirea sporeste atunci cand iubim. Cu cat iubim, cu atat inima se va deschide mai mult. Si nu ma gandesc doar la iubirea romantica. Atatea putem iubi-rasul cuiva, o terasa plina de flori, gustul unei tarte de fructe, o bucata de cer la care ni se ridica privirea....Copilul meu spune adesea: iubesc sa fac lego!, iubesc sa mananc pizza, mami! Iubesc sa fac dus! Si noi atatea iubim si nu stim ca da....si ne credem saraci si pustii in iubire....
Sa ne invioram privirile azi si sa lasam iubirea sa curga liber. Macar din cand in cand...
" Nimic nu e mai dulce ca dragostea. Si pe pamant, si in cer. Ajutorul lui Dumnezeu vine acolo unde este dragoste, nadejde si credinta. Suflet frumos, fii cuminte" (Hrisostom Filipescu)
Comentarii