Ieri mi-a spus cineva pe un ton ritos-un domn in varsta, autoritar, sigur pe el: eu nu am nici indoieli si nici regrete. Am preferat sa bat in retragere, eu, cu lista mea serpuitoare de regrete de toate felurile si culorile, lista care merge pana in trecutul indepartat, eu, cu milioanele mele de indoieli si prea putine certitudini. M-am intrebat cum o fi mai bine, mai usor de trait-ca mine sau ca el...atat de sigur si ritos sau atat de fragil si purtator de intrebari....Pe o pozitie ca a lui nu pierdem din vedere atatea posibilitati, atatea orizonturi, atata magie si poezie? Asa o fi fost dintotdeauna alcatuit sau a existat un proces interior la capatul caruia a decis ca asa ii este mai bine? Fara regrete si indoieli....
Daca ar exista un aparat capabil sa faca radiografii ale sufletului, cum ar fi? Cum am sta pe holurile unui laborator privind in lumina radiografia albastruie a sufletului propriu? Al meu cum ar fi? Tremurator ca o esarfa de matase in vant? Bine creionat, cu tuse bine trasate? Ca o sita sau ca o mare valurita? Ce culoare? N-am idee...
Un prieten scria odata pe fb-imi amintesc pentru ca am ras mult-despre o tipa care a adormit instant in timp ce vorbea cu el. Si lui nu ii venea sa creada-cum sa adormi asa, brusc? Fara ganduri? Fara nimic. Shut down si gata. Povestea cu umor ca i s-a facut frica privind-o, intuind goliciunea interioara.
Mie cred ca mi-e frica de cei prea siguri pe ei. De cei care nu au dumnezeu, de cei care nu stiu niciun vers din vreo poezie sau cantec....si ar mai fi cativa..Pe cei care adorm asa, subit, instant ii invidiez. Nici frica nu simt, doar regretul (al catelea oare) ca nu mi-e dat si mie sa traiesc o asa alunecare in somn!
Comentarii