Pe la 9.30 dimineata, vineri, pe 30 octombrie, ii marturiseam unui prieten pe whatsup ca ma simt ciudat. Fragila, vulnerabila. Statiile de metrou se insiruiau una dupa alta, in timp ce eu cautam sa fixez in mine cu acuratete senzatia. Ma gandeam ca daca imi dau seama bine ce simt, o sa stiu si ce trebuie sa fac. Nu am reusit. O senzatie de apasare, de urat implacabil (mi-a trecut prin cap ca o sa am o zi dificila la job-insa in ziua aceea eram doar observator la un workshop, ce putea sa mi se intample in aceasta postura...), de fragilitate si vulnerabilitate. Rana vie, i-am scris prietenului pe whatsup. Asa ma simt. Ca o rana vie. De ce? Habar n-am, ma apasa ceva, dar nu stiu ce. Hai, ma, tocmai tu. Vulnerabila cand ai un prieten asa bun ca mine. Am zambit. I-am spus ca stau cuminte si stinghera si o sa treaca. Sau asa sper.
Am traversat ziua incordata, mi-am consumat energia toata ca sa raman pe linia de plutire, sa nu ma las cotropita de senzatia aceea de fragilitate, de supersensibilitate. Am adormit devreme, cu copiii si m-am trezit noaptea la o ora dupa incendiul din club. Inca nu erau multe stiri in presa. A fost premonitorie starea mea? Poate.
Valul de durere m-a izbit in plin. Am dat telefoane, m-am rugat, am aprins lumanari. M-am bucurat de lumina din rasetele copiilor mei, de puritatea lor. Cineva m-a rugat sa merg voluntar la IML. As fi mers si poate as fi fost de ajutor intr-o doza mica. Cine sau ce sa poata ajuta niste inimi sfasiate de durere? Daca pe mine ma doare asa rau, cum ii doare pe ei? Ma rog sa nu aflu vreodata.
Alaturi cu inima si gandul alaturi de cei care se lupta pentru viata lor. Alaturi de medici si asistente, de prieteni si familii indurerate. Ca mine, multi.
Toate trec, stiu asta....Dar azi pana si gandul acesta, care de obicei ma consoleaza, doare.
Comentarii