Citisem undeva ca ni s-a dat timpul ca sa nu ni se intample toate o data si spatiul ca sa nu ni se intample toate noua :-)
Cand mi se aglomereaza programul, cand viteza pare ca scapa de sub control si eu iarasi fac prea multe, prea repede, imi amintesc sa ma opresc. Imi bubuie inima in piept, in minte mi se impotmolesc toate cele pe care le mai am de rezolvat. Ma opresc, in ciuda panicii si, asa cum o mama isi linisteste puiul soptindu-i la ureche bland, la fel imi spun si eu mie: nu sunt acest corp. Si nici aceasta minte. E un joc, o iluzie. Toate trec, maine nici nu va mai conta. Respira. Ia pauza. Savureaza. O forta noua se naste atunci in mine, intrevad un liman catre care ma indrept degraba, desi vocea lucrurilor care se cer facute inca se aude. Respir adanc, din abdomen, imi inalt privirea spre albastrul cerului, imi fac un ceai de salvie, pun muzica (jazz sau harpa) si imi acord pauza. Citesc, vad un episod din vreun film-poveste. Incetinesc pana ma adun particula cu particula si ma reintregesc, imi recapat densitatea si, implicit, puterea. Probabil ca o sa accelerez din nou peste cateva zile, o sa ma las smulsa, atrasa, ispitita sa parasesc centrul meu de liniste si pace, insa am deja exercitiu. Stiu ca ma pot sustrage mereu. Stiu sa ma intorc la mine. Stiu sa fac pace, sa incetinesc, sa ma ingrijesc.
Comentarii
Oricum, am observat ca daca nu ma opresc voluntar, la timp, atunci o fac silita-ba racesc si trec volens-nolens pe loc repaus (ca ieri, cand nici voce nu am avut, asa ca nu am raspuns la telefon), ba se incurca toate cele....si sunt obligata, dureros, sa iau pauza, sa respir.
Ce te faci, insa, cand nu stii ce ai de facut, cand te copleseste panica si NU stii ce-ai putea sa faci ca sa iesi din situatia care a generat-o? Mie aici imi iese foarte greu reintegrarea in mine insami.
Si cel mai important, m-am sprijinit de prieteni. In alte, multe dati am traversat singura perioade tulburi. Nu am spus nimanui, am plans mult, am generat scenarii ingrozitoare si rau am facut. Nu am cuvinte sa explic cat de balsamica a fost prezenta catorva prieteni langa mine in perioada aceasta. Sustinerea lor zilnica, incurajarile, cuvintele limpezi, venite din inima. Chiar in perioada aceasta mi-au cazut ochii pe o definitie a prieteniei care spunea asa: “Prieteni îţi sînt acei oameni care ştiu cuvintele cîntecului pe care-l porţi în inimă şi ţi-l cîntă cînd i-ai uitat cuvintele.”
Asta au facut pentru mine prietenii mei....m-au ajutat sa imi pastrez echilibrul amintindu-mi cu blandete zi de zi cine sunt, de ce e bine sa raman cum sunt, amintindu-mi sa fiu rationala si ascultandu-ma cand insiram temeri si frici, aducandu-ma la mal cand o luam razna cu scenariile...
Trec toate....da-le atentie problemelor, dar sa ramana in tine un centru de liniste, de pace, nu te arunca in lupta cu toata fiinta.