Sunt ceea ce se cheama corporate trainer, adica tin cursuri adresate angajatilor unei companii-client.
Vorbesc despre cum ne putem antrena astfel incat sa comunicam mai limpede unii cu altii, despre avantajele fericirii si impactul acesteia asupra productivitatii si creativitatii, despre
Imi plac povestile. Mult. As spune chiar ca pentru mine, o zi fara o poveste buna este aproape o zi pierduta. Acesta este motivul pentru care citesc zilnic beletristica, motivul pentru care pun intrebari oamenilor care intra in viata mea, motivul pentru care ascult cu atentie ceea ce mi se povesteste si nu in ultimul rand, motivul pentru care in sala de curs ma folosesc cu maiestrie de povesti pentru a nuanta o idee, pentru a o indulci, pentru a o sublinia sau reliefa.
Sigur, povestile in exces pot transforma un curs intr-o sezatoare sau intr-o intrecere gen cine stie mai multe povesti. Ceea ce fac eu in sala de curs este sa presar uneori prezentarea de business cu mici povestioare menite sa aduca un plus de savoare si claritate.
Povestile au putere vizuala. Ne deschid nu o usa, ci mai multe. Aduc culoare si emotie. O poveste este o promisiune. O contradictie , ceva care nu rezolva nimic, ci ne ridica intrebari, ne deschide/sugereaza noi perspective in timp ce ne ramane in minte ca un film. Ne binedispun, dar mai este ceva in plus: noi toti gandim in structuri narative. Noi toti suntem povesti.
Facem legătura între evenimente şi emoţii și le transformăm instinctiv într-o secvenţă care poate fi ușor înțeleasă. Este o realizare exclusiv umană. Cu toții vrem să ne împărtășim poveștile, fie că e vorba de un truc pe care l-am văzut la o petrecere, de o zi proastă la birou sau un apus superb pe care l-am văzut în vacanță.05:18Azi, grație tehnologiei, putem împărtăși aceste povești mai ușor ca oricând, prin e-mail, Facebook, pe bloguri, pe Tweeter, pe TED.com. Rețelele sociale sunt focurile de tabără digitale în jurul cărora se adună publicul să ne asculte povestea. Transformăm fapte în comparații și metafore, ba chiar în fantezii. Şlefuim durităţile vieții ca să le simţim parte din întreg.
Poveștile noastre ne definesc așa cum suntem și, uneori, așa cum am vrea să fim. Ele ne dau identitatea și simțul comunității. Și dacă povestea e una reușită, s-ar putea chiar să ne facă să zâmbim. (Marco Tempest)
Avem nevoie de povesti. De mii de ani, oamenii (si)-au spus povesti. Tot ce este in jurul nostru spune o poveste. Cum am putea deci renunta la ele? Cum am putea trai fara ele? Cum am fi?
Comentarii
Recomand cartea lui.
Cristi L.