O poveste...cu talcul ei, desigur

Ia zi, mami, ce ai scris ca inseamna – si mama citeste emotionata de pe o hartie mototolita – vindicativ, fortuit si a revendica? Clipesc des in soarele puternic de inceput de septembrie. Tocmai iesisem de la examenul de limba romana-proba scrisa. 
Eram tacuta, imi simteam sufletul greu (ai mei se decisesera cu o luna inainte de examenul acesta ca ori aleg o facultate de la noi din oras, ori pot sa aleg intre taximetrie, sa ma ia tata cu el pe santier sau casnica in papuci si halat; cu alte cuvinte: Clujul este prea departe de casa si un psiholog moare de foame, deci renunta). Imi doream doar sa ma dizolv complet in lumina aceea orbitoare. In loc de asta, trebuia sa o infrunt pe mama, surescitata, inconjurata de alte cateva mame… Mama repeta intrebarea, apoi imi recita alt subiect pe care il avusesem. Avea notate toate cerintele si rezolvarile… interogase probabil mai multi copii care iesisera de la examen si isi notase avida raspunsurile pe care le auzea cel mai des. Acum dorea sa ma confrunte, sa stie imediat, pe loc, daca voi lua examenul acela ori ba. Hai, mami, zi o data, ce ai scris la punctul b de la intrebarea 5? vrea mama sa stie nerabdatoare. Ii transpira fruntea si ochii de culoarea mierii scanteiau periculos. 
Raspund moale: vindicativ-razbunator, fortuit-neprevazut, a revendica-a solicita, a cere, a pretinde. Cum mama tace o secunda, privind fix, gasesc de cuviinta sa adaug: si le-am folosit si in propo… Nu apuc sa termin, ca jap, o palma dupa ceafa! Cercul de cucoane curioase se indeparteaza susotind, iar mama ma impinge nervoasa. Hai acasa, hai acasa ca m-ai facut de ras!  Pai bine, mai mama, au iesit atatia copii din sala, mai, dar toti, toti, pana la tine, au scris altceva si da sa imi citeasca de pe hartiuta mototolita si te gasisi tu, a mai proasta dintre toti! Tu nu vezi ca nu au nici legatura cuvintele alea cu ce ti-au cerut ei! Vindicativ, care vindeca, toti prostii pamantului au stiut si tu vii cu altceva! Nu vezi! Doamne, cu cine oi semana proasta asa, nu stiu! Incepuse jelania…
Ca o gheata plina de noroi imi simteam inima… Grea, resemnata. Nu-mi pasa daca mai imi ardea o palma. Visul meu – acela de a urma psihologia la Cluj se dusese pe apa sambetei. Nu prea imi pasa daca intru sau nu la Litere. Mamei insa da, asa ca iritata de inertia mea, m-a oprit si m-a interogat iar. Zi ceva, explica-mi si mie cum atatia copii au stiut raspunsurile corecte si tu nu. Singura, din o suta cati iesira pana acum, te-ai gasit mai cu mot, desteapta desteptelor! Am zarit pe partea cealalta a trotuarului o librarie. Mama, i-am zis, du-te si ia un DEX, ne uitam in el sa vedem ce am gresit si ma certi apoi. Mi-a ordonat sa stau acolo, mi-a mai aruncat o privire gen „ce ma fac cu tine” si s-a dus dupa dictionar. O vedeam in librarie, discutand animat cu vanzatoarea, deschizand dictionarul… am ales sa imi pironesc privirea in varful pantofilor, satula de toti si toate. Nu stiu cand s-a infiintat langa mine. Cu carliontii lipiti de tamplele umede de transpiratie, cu ochii galben aurii blanzi ca mierea de toamna, cu sclipiri de veselie poznasa in ei. Hai acasa, mami, mi-a zis cuminte. Am mers tacute. La intrarea in bloc s-a intalnit cu o vecina si atunci preaplinul sufletului ei s-a revarsat. Of, mititica, fu a mai desteapta din o suta de prosti si eu i-am mai dat si o palma de fata cu toata lumea! Lasati, ca va revansati, daca ia examenul, duceti fata la Paris, zambeste vecina. Recunosc o idee buna cand o aud si asta cu revansa si Parisul nu suna rau deloc, parca incepeam sa imi doresc si eu sa iau. Mama era in continuare cam surescitata, indecisa daca sa aiba sperante ca intru ori ba, daca am stiut doar subiectul acela ori pe toate. Pana la urma s-a rezumat la a ma intreba de unde naiba am stiut cuvintele alea, ca uite, nici dex n-am avut pana azi! Si a pus mana pe telefon sa sune vecina si sa ii spuna: chiar asa, mititica, de cand vrea sa ii luam un dictionar si noi abia azi i l-am luat, de unde o fi stiut ea, nu stiu. Pai eu stiu ce citeste ea acolo toata ziua? Cine stie ce e in capul ei, ca uneori zic ca nici nu e a mea, mi-or fi schimbat-o la spital… si tot asa.
Greutatea din sufletul meu nu s-a lasat dusa nicicum in zilele urmatoare. Ma mutam de pe fotoliu pe pat, luam o carte sau telecomanda, le lasam, dormeam mult si taceam si mai mult. In tot timpul asta ochii mamei nu ma slabeau deloc. Tacea si ea. Mai era putin pana la afisarea rezultatelor. Nu ma gandeam deloc la asta. Nici la ce fac daca nu iau. Nu ma gandeam la nimic in mod special. Desi dormeam mai mult ca de obicei, ba chiar mancam si mai bine, pentru ca mama plimba niste tavi cu mancare pe oriunde ma pripaseam, ma simteam din ce in ce mai obosita. De zarva, de telefoane ori de linistea dupa amiezelor fara teme si fara certitudini.
Dormeam fara vise cand m-am trezit zgaltaita puternic, in tipete pe care le-am inteles greu: ai luat, ai luat, tipa mama la mine. Am izbucnit in plans, nu de bucurie cum a crezut ea, ci de spaima! A fost si a ramas, de altfel, cea mai terifianta trezire a mea din somn. Am inteles greu ce am luat si daca nu era tata sa o calmeze trezea la 6  dimineata tot cartierul.
Serveam cu totii micul dejun, eu ciulind intreaga fiinta sa simt ceva usurare in mine, tata povestind amuzat cum se foise mama toata noaptea si cum la 5 dimineata iesise in viteza din casa, demarase in tromba si se intorsese si mai in tromba. Mama zambea multumita. Avea fata studenta. Nemeditata. 9 pe loc si ea intrase.
Poate va asteptati ca acum sa urmeze relatarea calatoriei la Paris… unde eventual ma si indragostesc… Mda… Parisul sugerat de vecina noastra se scufundase adanc in constiinta mamei mele. In loc de asta, si-a luat o saptamana de concediu „ca sa mergem la aer curat”. La tara. Doar noi doua. Iti iei o carte si citesti la umbra, ma ademenise ea. N-am apucat sa citesc un rand. In prima zi, m-a invitat la o plimbare matinala la marginea satului sa vedem pamantul nostru. Imi amintesc dimineata aceea, fantana de la care ne-am umplut sticlele cu apa, oamenii care se indreptau ca si noi spre tarlalele lor. Conversatiile cu ei, saluturile. Linistea de pe camp, cerul nesfarsit, albastru, senin. Mama avea si o sapa, o carase pe umar, asa cum vazuseram la oamenii din jur. Am stat pana pe la pranz. Mama a sapat ici si colo, eu am contemplat cerul si am sfaramat bulgari de pamant in maini. De plictiseala, am vrut la un moment dat sa vad daca stiu sa sap. Sincer, acum nici nu imi amintesc ce am sapat. Vad doar pamantul uscat pe care sapa mea il rasturna si il inviora. Imi placea. Poate nici nu era sezon de sapat, e posibil. Cert este ca am plecat pe la pranz, pentru ca nu avem palarii de soare si a doua zi, dimineata, pe racoare, marsaluiam amandoua cu sapele pe umar intr-o intelegere tacita.
Zilele acelea – singurele in care am purtat o sapa pe umar – sunt unele dintre cele mai pretioase din viata mea. Linistea satului, fosnetul lanului, mancarea de la pranz asternuta pe un stergar brodat, soarele care urca sus pe cer si apunea cand intram noi in sat, baile in curte cu apa incalzita de soare, multumirea si tihna cu care mergeam seara devreme la culcare, somnul odihnitor. Imi amintesc ca la un moment dat mi-a trecut prin cap ca as putea sa ma mut la tara, sa cer casa parintilor mei si sa ma ocup de camp si de curte. Ma reconforta gandul acesta, era ca un plan B perfect.
Saptamana aceea m-a insanatosit. Gheata murdara care fusese inima mea era acum usoara, curata, lustruita, stralucitoare. Gandeam pozitiv. Litere, ce interesant va fi, de-abia astept sa inceapa cursurile. Probabil cand am emis cu voce tare ideea aceasta, mama a decis ca e timpul ca sapa sa se intoarca acasa la ea, prin vecini, iar noi, acasa la noi.
Imi predase cu brio o lectie importanta: nu stia ea ce inseamna fortuit sau vindicativ, dar stia ca oboseala psihica se contracareaza cu oboseala fizica, cu munca fizica si inversa. Cel care munceste fizic din greu, in vacanta ar fi bine sa leneveasca citind ceva. In plus, orele petrecute in natura imi dadusera un glow sanatos de negasit in Paris…
Astazi multi dintre noi am uitat lucrurile acestea simple… avem tot felul de aparate care fac treaba in locul nostru, avem menajere, statii de metrou sau de taxi la usa blocului si natura o admiram in pozele altora pe Facebook. Nu mai stim sa tratam oboseala psihica cu efort fizic vindecator. Nu mai stim sa ne golim mintile si sa savuram privelistea cerului nesfarsit… Alergam, alergam, alergam. Dupa ce, oameni buni? Ca venim goi si plecam goi…

Comentarii

cristina a spus…
Da, ai mare dreptate - dupa ce? Nici eu nu stiu si in ultimul timp chiar aud zilnic aceasta intrebare, de la vecina cu care sunt obligata sa ma insotesc de cateva zile in drum spre serviciu. De fapt, ea spune "pentru ce, ca nu mancam cu zece guri?!". Aveti dreptate amandoua, dar nu gasesc alternativa, oricat m-as gandi.
Nu vorbim aici despre alergarea pentru avere, ci despre alergarea pentru a-ti asigura traiul zilnic. Zi de zi de zi de zi acelasi lucru - serviciu-magazin-casa. Pentru ce? Pentru ca asa ne-a dat Dumnezeu. Trebuie sa traim fiecare zi care ne-a fost data cum stim mai bine, cat mai curat posibil, cautandu-ne mantuirea in actiunile si gandurile constiente. Altfel eu nu stiu. Fericirea? Cum o fi aratand? Dezvoltarea spirituala mie mi se pare ca a ajuns un lux - parca nici timp nu mai e pentru ea, dar nici stare. Cariera? Nu stiu daca e posibil azi. Ar mai fi multe de discutat, dar adancim prea mult pilda si se pierde apoi esenta pe care atat de frumos ai construit-o.
Tzuca Bufnitzuca a spus…
Mi-ar fi fost de mare folos daca as fi citit postarea ta inaintea zilei de ieri cand m-am intors acasa ,,vlaguita"dupa un audit de 3 zile. Imi venea sa plang, aveam frisoane, as fi vrut sa dorm dar nu reuseam. Au reusit sa ma destinda un film/documentar ,,Painted with words"( despre viata lui Van Gogh in care se folosesc chiar cuvintele scrise de el) si un ceai de ghimbir cu menta si lamaie.
Oricum, placuta postare, mi-a amintit de adolescenta si de nefericita intamplare care a facut sa nu dau bac-ul odata cu colegii mei, fiind necesar sa astept un an acasa. Nu a fost zi in care mama mea sa nu imi reproseze acest lucru, as fi preferat sa imi iau o bataita si sa scap de acest supliciu. Abia dupa ce m-am angajat si a vazut ca sunt o persoana responsabila si pe picioarele mele a devenit cea mai buna prietena a mea iar reprosurile au disparut pentru totdeauna :-) .