Indeletnicire predilecta: visatul cu ochii deschisi

Sunt visator profesionist


Cand eram mica, credeam ca aerul este intesat de fiinte. Cand ploua, lasam geamurile larg deschise ca ele sa se poata adaposti. Sareau stropi de ploaie pe mine, pe covorul din casa, uneori perdelele se udau in timp ce eu strangeam ochii neputincioasa in a vedea fapturile pe care le invitam cu dragoste in casa. 

Stiam ca exista, aveam cumva amintirea lor. 

Credeam in zane si credeam ca toate obiectele simt, asa ca nu o data m-am intors sa mangai un colt de canapea de care m-am lovit, un scaun de care ma impiedicasem....Mi-am tratat mereu jucariile cu respect, convinsa ca ele se prefac imobile, ca sa ma pot juca cu ele. Nu o data mi s-a parut ca vad pe chipul vreunei papusi un mic zambet efemer, un clipit din ochi complice al ursuletului de plus sau cine stie ce alt semn. Uneori cate o jucarie disparea si nimeni din casa nu o putea gasi, apoi reaparea pe vreun fotoliu, pe langa care trecusem de o mie de ori. Eram fascinata. Unde ai fost, ii sopteam, unde ai fost

Eram preocupata sa trec dincolo de val sau macar sa il subtiez. Nu ii spuneam asa atunci, nu stiam nimic despre asta. Ce stiam, instinctiv, era ca lumea de aici nu putea fi singura lume reala. Predicile mamei mele, uneori amuzate, alteori taioase, din dorinta ei de a ma aduce cu picioarele pe pamant, ma faceau sa plang. Daca doar lumea aceasta exista....gandul acesta...ma facea deznadajduita, ma speria si dispera in egala masura. De ce ? Pentru ca totul in lumea aceasta parea uneori atat de grosier, de barbar, de crud si adesea, nedrept. Mi se parea insuportabil. Imi amintesc ca uneori o intrebam pe mama cum crede ca va arata viata mea. 




O sa termini facultatea, vei fi profesoara, te vei casatori, vei avea ore pe undeva prin oras, vei avea copii si vei fi la casa ta, duminica veti veni la noi la masa.  Si voi trai asa si apoi voi muri? Da, zicea mama. Si ar fi o viata buna! Imaginile acestea ma intristau foarte tare. Ma aruncau aproape in pragul depresiei, insa ma intoarceam repede pentru ca stiam in mine ca nu poate fi totul atat de liniar si lipsit de sens. Stiam ca exista si alte lumi, le ghiceam prezenta si, in mine, eram mereu intoarsa catre ele. Tot sufletul meu era precum floarea-soarelui, intors catre Lumina. 

Am visat cu ochii deschisi de cand ma stiu. Am avut o comunicare aproape permanenta cu mediul inconjurator. Spun aproape, pentru ca am avut o perioada neagra in adolescenta, cand am devenit necredincioasa, cand am devenit nihilista, cum ii sta bine unui adolescent razvratit. Am vrut sa fiu ca ceilalti, am vrut sa imbratisez viata simpla descrisa de mama mea, am vrut sa uit si sa abandonez amintirile mele fara sens si dovezi. Am fost foarte nefericita si singura. M-am temut atunci pentru prima oara in viata mea ca s-a terminat, ca am devenit normala, ca m-am deconectat pentru totdeauna. 

Stii ceva? Daca nu as avea dovezi acum despre cat de normala am fost si despre cati altii ca mine exista si au existat pe lume, m-as teme sincer sa impartasesc asemenea ganduri. De altfel, parintii mei s-au temut mereu pentru siguranta mea-credeau ca sunt cu capul in nori, ca sunt naiva si deconectata de lumea reala. Adevarul este ca eram si sunt mai realista decat multi pe care ii cunosc, caci, cu cat ma adanceam in cautarea lumilor mele, cu atat ma inradacinam si percepeam mai corect lumea inconjuratoare. 

Am scris mult despre imaginatie pe blog. Am scris despre ea ca despre un instrument pe care il avem la indemana si pe care il folosim foarte putin. Ori il folosim gresit, imaginandu-ne- si punand aceste imagini in mentalul colectiv-scenarii distructive, negative. Daca ne-am folosi cu totii imaginatia pentru a crea simultan imagini frumoase, pozitive, cred cu adevarat ca am putea schimba lumea din propriile noastre fotolii. 

Am petrecut mult timp visand o lume in care sa traim linistiti, fericiti. O lume fara razboi, o lume a abundentei si a intelepciunii. Nu am obosit niciodata sa imi imaginez cum ar arata, cate am avea de explorat, cata bucurie profunda, autentica am gasi in relatiile noastre, in munca noastra plina de pace si descoperiri. 

Inca visez, am senzatia stranie ca este cumva misiunea mea, ca este necesar sa sustin visul acesta. Si nu sunt singura. Multi dintre noi, poate nestiuti de nimeni, visam cu multa dragoste o altfel de lume in care sa ne ducem existentele. Mi-as dori doar sa o vad intrupata sau macar conturata cata vreme voi fi si eu pe aici. 



De curand am descoperit-o pe ea, visatoare profesionista. Citesc cu fascinatie cartea ei, Cabala si puterea visarii si vreau mai mult si mai mult. Pe vimeo puteti vedea un interviu cu dr Catherine Shainberg. 

Cand am citit mai demult cuvintele acestea, am zambit fericita. Nu am fost si nu sunt singura. Suntem  multi visatori si lucram dupa puterile noastre, cu credinta intr-o viata si o lume mai bune. 
Nu va rezumati doar la a trai lucrurile asa cum vin. Visati si voi, sa acceleram procesul...

" Invatati sa va folositi puterea imaginatiei cu dragoste, in folosul altora, fiindca Omul se indreapta spre o lume unde totul este efectul imaginatiei sale. " 
(N. Goddard)


Comentarii

cristina a spus…
Foarte interesant. Universul tau era mai bogat decat al multora in copilarie.
Andreea a spus…
:-) Nu stiu daca cu adevarat mai bogat, ce stiu cu siguranta e ca nu m-am simtit si nu ma simt niciodata singura...
vavaly2007 a spus…
citind randurile tale m am teleportat mental in copilaria mea si mi am amintit ca si eu imi imaginam ca lucrurile au o viata a lor, ca merg la scoala ca si mine, ca au parinti si asa mai departe. asta imi daedea o stare de sensibilitate coplesitoare. dar totodata mi am dat seama ca ai nostri copii au asa de multe informatii, pot pune intrebari si primesc instant raspunsuri, ca misterul lumii parca nu mai exista la cotele la care exista la noi. robotii s au inventat, gandul circula cu viteza uluitoare. poate de aceea le sunt atat de necesare povestile. noi ne faceam singuri povesti din orice. Dante de exemplu spune ca va inventa teleportarea, isi imagineaza cum va arata laboratorul in care o va face. dar daca si asta a fost deja inventata?
cred in puterea gandului colectiv, si mi e tare ciuda ca nu toata lumea intelege asta. dincolo de credinta religioasa putem intretine acea pace si stare de bine pe care ne o dorim cu totii.
uite, chiar si pe FB lumea se revolta ca multi pun doar statusuri pozitive, poze frumoase. dar de ce sa nu facem asta? de ce sa nu influentam starea de bine de la primele ore ale diminetii? o fi mai placut sa ne vaitam cu totii sau sa incepem sa povestim despre bolile copiilor sau facturile pentru care nu gasim bani?
eee, e mult de spus, dar , ca de obicei, te citesc cu creionul in mana si carnetelul alaturi sa mai notez cate un autor recomandat de tine :).