Multora dintre noi ne-a intrat în cap ideea că dacă lăsăm lucrurile pe ultima sută de metri, suntem mai creativi. Dăm randament mai bun, suntem mai productivi.
In studenție mai ales am dus pe culmi acest obicei prost-amânam studiul până cu patru cinci zile înainte de examen. Dar eu bravam și spuneam că am patru zile și câteva nopti la dispoziție și dintr-o dată mi se părea iarăși ca am timp.
Nu mă simțeam vinovată, timpul de dinainte de examene nu îl pierdeam aiurea. Munceam cu normă întreagă la un ziar local și serile mi le petreceam meditând copii la ei acasă, așa că alergam de la unul la altul. Niciodată nu reușeam să plec de la vreo familie la ora la care terminam lecțiile. Fie urma joacă cu copilul lipicios, fie mă rețineau la masă sau la o prăjitură (la care apăreau și vecinii și bunicii, curioși să mă cunoască) cum, necum, deși ajungeam mereu la ora agreată, de scăpat scăpam când puteam... Ajungeam seara târziu, obosită moartă, așa că îmi spuneam, ca să nu simt vinovăție, că e firesc să procedez așa, la ce program am.
În plus, nu vedeam pe nimeni diferit. Toți colegii mei pierdeau timpul într-un fel sau altul-fie munceau ca mine ori jucau șah în cămin sau beau cu colegii basarabeni, egal. Toți învățam înainte de examene. Așa că....doar nu era să fiu eu diferită.
Programul acela.... eu mi-l făcusem așa. Puteam oricând să îl ordonez, să renunț la una două meditații, să nu mai alerg pentru ziar de dimineața până seara. Acum, când mă uit în urmă, pot spune sigur că știu ce se întâmpla atunci. Mă țineam ocupată maxim ca să justific rapid și onorabil de ce nu învăț la timp-asta o dată, și doi, știți vorba aceea-dacă tu nu ai planuri, nu-i nimic, au alții pentru tine! Cam așa pățeam și eu, inclusiv când venea vorba de banii mei. Cum acasă nu îmi lipsea nimic, nu prea îmi făceam planuri pe ce să cheltuiesc ce câștig. Așa că banii mei ajungeau des la sora mea, căci ea avea mereu liste cu ce își dorea să cumpere! Avea mai mult timp liber ca mine să prospecteze piața, ce să zic.
Nu o dată m-a întrebat tata câți bani îmi dau "ăia" la ziar, că e dispus să mi-i dea el, numai să mă liniștesc și să învăț. Nu am fost niciodată de acord. Nu pentru bani munceam, ci pentru adrenalină și experiențe de viață. Bani aveam deja-bursa de merit, meditații, îmi dădeau părinții. Da, luam bursa de merit. Deși învățam în hopuri, mă descurcam bine la examene, așa că luam note mari.
Ce a însemnat asta? A cimentat în mintea mea ideea că se poate. Că nu este necesar să pierd mult timp, pentru ceva ce se poate obține cu mai puțin timp. Chiar îmi desconsideram puțin colegii care aveau timp și învățau, dar nu aveau rezultatele mele.
A mers atunci. O perioadă scurtă. Procrastinarea sau amânarea până în ultima clipa a început să mă sperie. Îmi imaginez de multe ori cât de ușor ar fi și cât de curat aș lucra dacă m-aș ocupa din timp de un proiect. Și apoi vine mintea cea șmecheră cu replica: activitatea se dilată (ca un gaz) în funcție de timpul pe care i-l acorzi! Deci? Nu eu am descoperit asta, este o lege cunoscută în managementul timpului, legea lui Parkinson. Sincer, găsesc mai multe justificări, unele foarte legitime, pentru procrastinare, decât soluții.
De ce amân(ăm)?
- nu ne place ceea ce avem de făcut
- suntem confuzi, nu avem o structura, un plan
- ne simțim copleșiți de mărime/importanță
- avem experiențe trecute destule cât să ne liniștim binișor că "merge și așa"
- nu avem alte modele-persoane disciplinate, hotărâte, cu un time management impecabil
- să fim cinstiți, e în ADN-ul nostru. Iată și o explicație:
"După toate probabilităţile, punând cap la cap rezultate obţinute în diverse domenii, de la neurologie la studii asupra animalelor, capacitatea de procrastinare este înrădăcinată în noi. Ea se regăseşte până şi în codul nostru genetic: mai multe cercetări au demonstrat că, pentru aproape jumătate dintre oameni, lipsa de autodisciplină se datorează unor cauze ereditare. Fapt logic, având în vedere că ADN-ul permite transmiterea mutaţiilor adaptive genetice către generaţiile următoare, proces cunoscut sub denumirea de „descendenţă cu modificare”. Fără o componentă genetică, capacitatea de a procrastina nu s-ar putea transmite cu uşurinţă.
În urma evoluţiei, am ajuns procrastinatori, dar de ce? Procrastinarea reprezintă o amânare iraţională, o tergiversare voluntară a unei sarcini, în ciuda faptului că suntem conştienţi că decizia ne-ar putea aduce prejudicii mai târziu. Prin definiţie, procrastinarea este dăunătoare şi ar fi trebuit de mult îndepărtată din codul nostru genetic, în loc să fie lăsată să ia proporţii. Să fim noi, oamenii, ţinta unei glume la nivel cosmic? Tot ce se poate. Şi totuşi există şi altă explicaţie. Unele trăsături apar ca produse secundare ale altor procese, care ţineau cândva de adaptare. "
(extras din cartea Arta de a (nu) pierde timpul, de Piers Steel)
Când amân să încep lucrul la un proiect, e ca și când îl fentez sistematic, mă prefac ocupată cu orice altceva, brusc am chef de curățenie, de experimentat rețete, sunt disponibilă pentru prieteni, casc gura pe net sau chiar îmi permit luxul de a vedea câteva episoade din serialul preferat. Și azi așa, mâine așa până dau nas în nas cu proiectul de care fugeam. Orice zi irosită mă aduce de fapt mai aproape de dead-line-ul meu.
Ce mă ajută?
- identificarea cauzei reale care mă împiedică să mă apuc de muncă
- spargerea sarcinii pe obiective mai mici și notarea lor. Găsesc multă satisfacție în tăierea de pe listă a fiecărui pas mic.
Nu mai îmi zic că am de livrat un proiect greu, ci că trei zile le aloc găsirii de resurse, documentare, notițe, idei. Asta este o fază. Niciun gând legat de proiectul mare și neclar. Doar un task clar: adun informații pe subiect. O zi o aloc pentru creionarea unei structuri, a unor idei principale. Ați prins ideea. Pe pași mai mici, mai clari. În fiecare zi știu ce am de făcut. Am timp și pentru mici recompense la sfârșitul fiecărei etape, căci..."cel mai bun moment de relaxare este atunci când nu avem niciun moment pentru el." (S.J. Harris)
Am mai învățat ceva: "lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face." (Constantin Brâncuși).
Oare și el a gustat potirul dulce-amar al procrastinării? Greu de crezut.
Comentarii