Gabrielle Chanel a ezitat mai mult decât se spune.
Abia la capătul unei lungi evoluții și doar după ce a înțeles că nu dispunea de un alt mijloc de a se elibera pe sine, s-a lăsat convinsă.
Ce a fost meseria ei? Un mijloc de evadare.
S-a făcut stăpână pe el și a intrat în noua viață cu capul plecat, într-un vârtej, ca un torent din munții Cevennes.
Părea invincibilă, iar magia strălucirii ei, extraordinara ei seducție au contribuit la succesul a ceea ce a întreprins. Dar, în sânul acestei reușite, trăia ca o exilată, dând greș în lucrul la care ținea cel mai mult: viața ei de femeie.
Abia la capătul unei lungi evoluții și doar după ce a înțeles că nu dispunea de un alt mijloc de a se elibera pe sine, s-a lăsat convinsă.
Ce a fost meseria ei? Un mijloc de evadare.
S-a făcut stăpână pe el și a intrat în noua viață cu capul plecat, într-un vârtej, ca un torent din munții Cevennes.
Părea invincibilă, iar magia strălucirii ei, extraordinara ei seducție au contribuit la succesul a ceea ce a întreprins. Dar, în sânul acestei reușite, trăia ca o exilată, dând greș în lucrul la care ținea cel mai mult: viața ei de femeie.
Cum ar zice mama: se întâmplă și la case mai mari. Zâmbesc trist cu gândul la Jane Hawking. Și ea este totuși o norocoasă, a primit o altă șansă să fie femeie, să fie iubită, prețuită.
Salbă pe care o iau cu mine: am dat sau nu greș în "viața mea de femeie"? Ce înseamnă o viață de femeie? De ce tot ezit? De ce accept o viață de exilată ?
De ce noi, femeile, ne înghițim lacrimile, zâmbim și mergem înainte? De ce, dacă oferim iubire, un cămin, o familie, primim minciuni, pumni, vorbe grele care sfârtecă suflete, insomnie și tristeți grele ca pietrele de moară?
Mă gândesc des la voi, femei dragi, care suferiți în tăcere. Care încă mai visați, sub masca cenușie a tristeții, a resemnării. Femei prinse în capcană. Femei-boboc strivit, care nu a apucat să înflorească. Femei care munciți de dimineața până noaptea târziu și nimeni nu vă sărută mâinile sau fruntea cu iubire ori recunoștință. Femei care duceți dureri mari și dureri mici si multe, dureri ascutite si dureri care va sufoca. Dacă le-ați pune jos, toate o dată, s-ar cutremura pământul de suferință.
Purtăm în noi vise nenăscute și neplânse, purtăm cicatrici în suflete și în carne, cărăm praf și solitudine, ne atârnă de ochi cercuri negre de disperare tăcută, sumbră. Nu știm unde să găsim alinare. Vindecarea e în tine, tot ce trăiești e o oglindă întoarsă, sigur ai făcut ceva de meriți așa ceva...le-ai auzit și tu, nu? Te fac să te simți mizerabil. Vinovată. Nu mai plecați urechea la prostiile astea.
 |
| Artist Celeste Roberge |
Purtăm în noi vise nenăscute și neplânse, purtăm cicatrici în suflete și în carne, cărăm praf și solitudine, ne atârnă de ochi cercuri negre de disperare tăcută, sumbră. Nu știm unde să găsim alinare. Vindecarea e în tine, tot ce trăiești e o oglindă întoarsă, sigur ai făcut ceva de meriți așa ceva...le-ai auzit și tu, nu? Te fac să te simți mizerabil. Vinovată. Nu mai plecați urechea la prostiile astea.
„acesti munți pe care
îi duci in tine,
trebuia doar
să îi urci.” – poem de Nejwa Zabian
Fericirea ca act de rezistență. Am citit asta în una dintre cărțile Lenei Constante.
Ce zici de deviza asta?
Ce zici de deviza asta?
Comentarii