Primul conflict din viata mea este, intamplator, si prima mea amintire clara.
Eram mica, aveam probabil doi trei ani. Locuiam la casa, aveam o curte frumoasa, cu pomi cu trunchiul gros, mari. Poate nuci....nu stiu. Imi amintesc usa deschisa a casei si intunericul de dincolo de ea. Imi amintesc ca in curte, in fata intrarii in casa, am vazut un fotoliu rosu. Era un fotoliu pat, in care imi placea mie sa dorm. Hartii pe jos si diverse obiecte. Imi amintesc cum am orientat fotoliul rosu spre usa casei si apoi m-am asezat cu spatele drept si urechile ciulite. Din casa au mai zburat cateva obiecte. Printre ele, o pudriera deschisa care s-a oprit langa fotoliul meu. Am luat-o de jos, era a mamei mele. Intai am inchis-o, apoi am deschis-o si mi-am pudrat obrajii. Cand am terminat, mi-am indreptat spatele, am pus mainile pe bratele fotoliului si am asteptat. Ajungeau la mine sunete difuze din casa. Simteam nelinistea crescand in mine. Cu coada ochiului, vedeam claritatea si frumusetea unei zile de vara. Pomul urias, vegetatia abundenta de la gard, lumina aceea curata si intensa printre frunze. Linistea naturii. Era ametitor de frumos. M-am uitat spre cer si era nesfarsit si albastru senin. Apoi la usa intunecata. Imi amintesc chiar si gandul ca poate parintii mei scot mobila afara, ce idee buna, sa ne bucuram de zilele frumoase sub cerul liber. O unda de ingrijorare insa ma contrazicea. I-am auzit apoi tipand unul la altul. Cuvinte grele, reprosuri.
Incerc acum sa ma vad din afara....un copil sensibil, un emograf, stand in fotoliul rosu, cu spatele drept, fara sa atinga spatarul, cu urechile ciulite si ochiii mari. Din cand in cand, pe usa zburau direct spre fotoliu diverse obiecte. Dan este oare inauntru? Dan este fratele meu, mai mare cu cativa ani. Ar trebui sa intru si eu? Alungam intrebarile si ma concentram iarasi sa inteleg ce ma tulbura atat de tare.
Acum, peste ani, am inteles. Frumusetea acelei zile, bucuria unui fotoliu afara, lumina aceea si verdele intens al frunzelor, seninul si linistea cerului. Apoi intunericul de dincolo de usa, vocile suparate si plansetele, dezordinea obiectelor care cadeau peste tot in jurul meu.
Perfectiune intinata de rana primului conflict de care am fost constienta. Frumusete si intristare. Nu indrazneam sa imi iau ochii de la usa deschisa, insa cu coada ochiului vedeam frumusetea zilei.
Paradoxul acesta ma tulbura si imi umplea sufletul de groaza. Nu cred ca la varsta aceea ma puteam intreba in cuvinte: cum este posibil ca oamenii sa se certe intr-o zi atat de frumoasa, de perfecta? Insa faptul ca nu puneam in cuvinte nu insemna ca intrebarea aceasta nu bantuia precum crivatul sufletul meu....
Nu am mai scapat niciodata de el. Frumusetea intotdeauna a avut o rana. Uratul si-a gasit loc mereu pe trupul perfectiunii. O rana dureroasa, supuranda, fierband nelinistitor. Iar si iar si iar. Mereu amenintand sa distruga si sa inghita totul.
 |
| sursa foto: craftsy's foto |
Comentarii