Am să îi fiu mereu recunoscătoare Cristinei pentru insistența și entuziasmul cu care a recomandat această carte. La rândul meu, am recomandat-o de-a lungul timpului și o recomand cu cuvintele: este cartea care m-a făcut o mamă mai bună.
Povestea este reală și captivantă. Dincolo de povestea lui Jakob-un baietel diagnosticat cu autism (despre care nu se stiau multe la vremea aceea), ceea ce m-a fascinat și inspirat însă pe mine este alcătuirea interioară a Kristinei Barnett, modul ei creativ și optimist de a trăi, inteligența și căldura ei.
Poate explicația stă în modul inedit în care a fost crescută: Amish, mai exact new Amish, o ramură de practicanti Amish urbani, mai deschiși către beneficiile lumii moderne? Sau egal, Amish ori nu, ea rămâne în galeria mea cu ființe speciale-solară, optimistă, naturală.
Una dintre primele lecții învățate de la ea a fost cea referitoare la păstrarea tradițiilor în mica ei familie afectată deja de înțelegerea faptului că primul ei copil, Jack, dădea semne de autism (prea puțin cunoscut la vremea aceea): cina de duminică seara, decorarea casei de sărbători etc. Vladi iubește mult luna decembrie și cred că este și din cauza faptului că este implicat mult în decorarea casei și a bradului...
Una dintre amintirile mele cele mai luminoase din copilărie este cea legata de lungul șir de duminici petrecute în tihnă cu familia mea. Ne trezeam, tata pleca la piață, noi, copiii, ne uitam la desene ori citeam, mama gătea. Ne așezam la masă și știam că, în loc de supă, care nu îmi plăcea, mama îmi făcea un amestec delicios-într-un bol punea o linguriță de unt, mămăligă fierbinte, cubulete de brânză și un ou fiert tare tăiat felii mici. Îmi plăcea să privesc untul topit cum se ridică pe marginile bolului, îmi plăcea să privesc masa noastră bogată-mama servea supa dintr-un bol mare pus în mijlocul mesei. După primul fel, scotea din cuptor o tavă cu friptură și cartofi copți, apoi o felie din plăcinta mea favorită-cu orez și iaurt, o nebunie. Dura masa noastră cu mâncare bună și povești doua trei ore...Este o amintire neprețuită pentru mine, mulțumesc mama, îmi transmite lumină, bucurie, tihnă, înțelegere, acceptare, căci povesteam toți și se ascultam.
Noi rareori reușim să mâncăm împreună toți, însă sunt momente la care țin să fim împreună, să gătim împreună-micul dejun din week-end-uri, de sărbători.
Una dintre amintirile mele cele mai luminoase din copilărie este cea legata de lungul șir de duminici petrecute în tihnă cu familia mea. Ne trezeam, tata pleca la piață, noi, copiii, ne uitam la desene ori citeam, mama gătea. Ne așezam la masă și știam că, în loc de supă, care nu îmi plăcea, mama îmi făcea un amestec delicios-într-un bol punea o linguriță de unt, mămăligă fierbinte, cubulete de brânză și un ou fiert tare tăiat felii mici. Îmi plăcea să privesc untul topit cum se ridică pe marginile bolului, îmi plăcea să privesc masa noastră bogată-mama servea supa dintr-un bol mare pus în mijlocul mesei. După primul fel, scotea din cuptor o tavă cu friptură și cartofi copți, apoi o felie din plăcinta mea favorită-cu orez și iaurt, o nebunie. Dura masa noastră cu mâncare bună și povești doua trei ore...Este o amintire neprețuită pentru mine, mulțumesc mama, îmi transmite lumină, bucurie, tihnă, înțelegere, acceptare, căci povesteam toți și se ascultam.
Noi rareori reușim să mâncăm împreună toți, însă sunt momente la care țin să fim împreună, să gătim împreună-micul dejun din week-end-uri, de sărbători.
O altă lecție de la Kristine a fost cea legată de copilăria (ne)trăită a fiului ei, mult prea ocupat cu diverse terapii. Suflatul într-o păpădie, alergatul în picioarele goale, țipatul cu o ceată de copii, stropitul cu apă, statul afară până noaptea târziu și căutatul constelațiilor pe cer, linsul unei înghețate-toate sunt experiențe de care niciun copil nu ar trebui să fie privat. Îmi doresc pentru copiii mei o copilărie normală, lipsită de griji, plină de experiețe senzoriale, cu amintiri la care să fi contribuit cu bună știință. Copiii nostri citadini nu au parte de cele mai multe ori de aceste lucruri.
Îmi amintesc de o toamnă - eram la bunici acasă și noi ne petrecuserăm jumătate din zi pe o colină împădurită cu Vladi-cântasem melcilor să scoată cornițele, văzusem veverițe și păsări, urcasem și coborâsem pe poteci, privisem soarele printre frunzele copacilor, ne bucurasem de liniște, aer curat și de timp petrecut împreună. Seara, la cină, trecuse în vizită o familie cu un băiețel de vârsta lui Vladi. Ne-au povestit că fuseseră la nu știu ce spa ...toți. Când le-am spus că noi am fost pe colină, replica lor a fost: poate veniți și voi mâine la hotel, la piscină, nu e scump. Ei chiar crezuseră că noi alesesem pădurea pentru că altă distracție nu ne permiteam? Sper că nu...
Nu judec, vreau să remarc doar faptul că mulți copii din ziua de azi petrec mult prea multe ore în spații închise: de acasă, la grădi sau școală cu mașina, la mall, la teatru ori alte spații de joacă pentru copii. Sunt deconectați de natură, nu remarcă anotimpurile și frumusețea lor, nu au unde și cum să privească până la linia orizontului. Nu au cete de copii cu care să alerge liberi, nu se văd stelele din orașele noastre poluate, nu li se dă voie să țipe și să se bucure în voie.
A treia lecție a fost să mă concentrez pe ce pot să facă copiii mei, nu pe ce nu pot să facă. E o mare diferență și privitul lucrurilor din această perspectivă ne aduce infinit mai multă satisfacție și bucurie.
Ea l-a retras de la scoala pe fiul ei și l-a lasat sa petreacă bună parte dintr-o zi cu activități care îi plăceau cu adevărat, observându-i aptitudinile. A renunțat să îl mai împingă în direcția impusă de terapeuți, mult prea centrați pe ce nu merge, decât pe ce merge.
Lui Vladi îi place foarte mult lego, poate petrece șase ore concentrat asamblând piesele. Îi place franceza foarte mult, se luminează la față când învață un cuvânt nou și îl repetă cu încântare. Nu îi place deloc germana, așa că nu îl mai presez cu lecțiile de germană. Repetă cuvinte noi dupa mine cu vocea stinsă, cu capul în jos, cu o privire de vinovăție în ochi. I-am spus deja că e ok, suntem diferiți și nu mă deranjează că nu îi place germana. Am glumit-am zis că ajunge unul în familie care știe, e bine să mai variem. A înflorit. Poate dacă nu citeam Scânteia, l-as fi presat-cum să nu inveti germana, cand ma ai pe mine acasa, gratis? Îi învăț pe alții și pe tine nu? Cunoașteți varianta...
Lui Vladi îi place foarte mult lego, poate petrece șase ore concentrat asamblând piesele. Îi place franceza foarte mult, se luminează la față când învață un cuvânt nou și îl repetă cu încântare. Nu îi place deloc germana, așa că nu îl mai presez cu lecțiile de germană. Repetă cuvinte noi dupa mine cu vocea stinsă, cu capul în jos, cu o privire de vinovăție în ochi. I-am spus deja că e ok, suntem diferiți și nu mă deranjează că nu îi place germana. Am glumit-am zis că ajunge unul în familie care știe, e bine să mai variem. A înflorit. Poate dacă nu citeam Scânteia, l-as fi presat-cum să nu inveti germana, cand ma ai pe mine acasa, gratis? Îi învăț pe alții și pe tine nu? Cunoașteți varianta...
"E greu sa crezi ca un copil își va găsi singur drumul, mai ales când în fiecare zi specialistii ne spun că toti copiii trebuie să se incadreze in categorii specifice. Toti vrem sa le oferim copiilor nostri cele mai bune oportunitati, de acea pare ca le facem un deserviciu daca nu-i impingem in directia „corecta”.
Sa incurajezi pasiunile copiilor tai in loc sa le redirectionezi, mai ales cand acele pasiuni nu fac parte dintr-o lista standard a succesului viitor, pare ca si cum te-ai arunca in gol de pe o stanca. Cu siguranta asa mi s-a parut mie. Dar efortul de credinta e necesar daca vrei ca acei copii sa zboare." (Kristine Barnett)
Mi-am propus să le permit să facă orice le aduce bucurie, oricât de măruntă ar fi ea. Sper că nu îi este nimănui frică pe aici că vor întrece limitele în căutarea bucuriei...
Am întipărite în memorie țipetele Mirunei care sărea zilele trecute în bălțile de apă încălțată cu noile ei cizme roz de ploaie. Sunt țipete de bucurie pură, viscerală de care fiecare copil trebuie să aibă parte. Sau joaca cu nisipul kinetic-erau amândoi recent atât de absorbiți, în cea mai pură stare de flux. Cum să întrerupi o asemenea stare de grație doar pentru că nisipul a curs în firișoare colorate pe sub masă, pe covor ori este peste tot pe hainele lor și în păr?
Ulterior, Vladi chiar mi-a explicat cum se simte când este absorbit de ceva, cum nu mai aude si nu mai vede nimic în jur, cum nu știe când trece timpul, cât de frumos și magic este totul....Cât tânjim noi, adulții, după această stare de grație, de flux...
La cât mai multe experiențe senzoriale, cât mai multe experiențe conștiente, la cât mai multe țipete de bucurie pură, bucurie care țâșnește din ei precum gheizerele de apă fierbinte, la cât mai multe ritualuri și tradiții hrănitoare de suflete, copiii mei!
Am întipărite în memorie țipetele Mirunei care sărea zilele trecute în bălțile de apă încălțată cu noile ei cizme roz de ploaie. Sunt țipete de bucurie pură, viscerală de care fiecare copil trebuie să aibă parte. Sau joaca cu nisipul kinetic-erau amândoi recent atât de absorbiți, în cea mai pură stare de flux. Cum să întrerupi o asemenea stare de grație doar pentru că nisipul a curs în firișoare colorate pe sub masă, pe covor ori este peste tot pe hainele lor și în păr?
Ulterior, Vladi chiar mi-a explicat cum se simte când este absorbit de ceva, cum nu mai aude si nu mai vede nimic în jur, cum nu știe când trece timpul, cât de frumos și magic este totul....Cât tânjim noi, adulții, după această stare de grație, de flux...
La cât mai multe experiențe senzoriale, cât mai multe experiențe conștiente, la cât mai multe țipete de bucurie pură, bucurie care țâșnește din ei precum gheizerele de apă fierbinte, la cât mai multe ritualuri și tradiții hrănitoare de suflete, copiii mei!
„Toți părinții trebuie să lupte pentru copiii lor, nu doar părinții copiilor cu autism sau tulburări de dezvoltare. Toți părinții au de făcut alegeri dificile de-a lungul vieții copilului, deși aceste alegeri nu sunt probabil la fel de cruciale cum au fost ale mele. Că au de-a face cu o boală fizică sau cu un handicap, cu bătăuși sau cu fete rele, cu politica unei echipe de juniori sau cu o admitere grea la colegiu, toți părinții se confruntă cu provocări pentru copiii lor. Fiecare dintre noi are parte de durere și teamă și toți trebuie să ne facem curaj. Luptăm pentru copiii noștri; o facem din dragoste. Această disponibilitate este cea care, după părerea mea, ne face părinți”.
Comentarii