Imi bate in piept o inima de razboinic



Stiu de mult. Dar uneori trece o lunga perioada pana cand se activeaza din nou in mine fiinta aceea lucida, inteligenta, precisa si cu o vitalitate iesita din comun. 

Sunt dupa o noapte alba, o noapte in care mi-am tinut unul dintre copii in brate, chinuit de o tuse seaca, chinuitoare, nasuc infundat, iritare. Mi-era teama ca dimineata voi fi ca o fiara ranita-irascibila si nemultumita, iritata de lumina, de galagie, de treburi de facut. 

Dar nu. 

Un val de vitalitate m-a inundat si am inceput ziua in forta. 

Recunosc energia aceasta. Este a fiintei mele intime, aceea care are inima de razboinic neinfricat. E ca si cand as adaposti in mine, printre dantele si volane, o lama de otel, o minte brici, reactiva. In cele mai negre situatii, cad dantelele si volanele si ramane aceasta fiinta calculata, puternica, energica. 

Imi amintesc cat de frica imi era sa conduc. Cu putin inainte de a cumpara prima noastra masina, am fost cu baietii mei intr-un parc. Acolo aveau si masinute. Sotul meu m-a provocat-eu si cu Vladi intr-o masina, tu, mami, singura in alta. Ia sa vedem ce buna soferita esti! Am fost atat de abila-eu, impiedicata pamantului, incat la final sotul meu ma cerceta curios. Am senzatia ca te subestimez mult, nu cred ca te cunosc! Am simtit mandrie si satisfactie. Nu stiu ce se intamplase cand luasem masina in primire-crezusem ca va fi o experienta gen Stan si Bran, cu tamponari si cu hohote de ras, insa se pare ca ceva se activase in mine si fusesem un pilot foarte calculat. Nu imi aminteam ce am facut, aveam niste flash-uri si senzatia ca eu, cea sweet si cu doua maini stangi, fusesem violent data la o parte. 

Apoi am inceput sa conduc. Din nou, mai ales in situatiile dificile-trafic intens, nervi, soferi imprudenti-fiinta aceea cu inima de razboinic prelua controlul-nicio ezitare, miscari scurte, precise. Intr-o zi, o prietena s-a tinut dupa mine cu masina ei. Nu ar fi trebuit sa fie greu, mai ales in traficul bucurestean, unde se circula adesea bara la bara. La final, mi-a spus cu admiratie - conduci foarte sportiv, m-ai surprins tare. Ea avea vreo 18 ani de condus zi de zi, eu doi ani. Ce sa-i zic, ma surprind si eu, dar am capatat in timp incredere in fiinta mea interioara-aceea care vede limpede, care este abila, inteligenta, puternica.

Alta data, eram in vacanta la Brasov cu baietelul meu. Am traversat pe o trecere de pietoni (la Onix, pentru cunoscatori). Nu am apucat sa ajungem pe trotuar-in spatele nostru, pe trecere, fusese accidentat un batran.  Din nou s-a activat aceasta energie- m-am uitat la Vladi, i-am pus mainile pe umeri si i-am spus scurt sa stea pe trotuar. Trebuie sa il ajut, nu pleci cu nimeni nicaieri, ai inteles? Am acordat primul ajutor, am oprit sangerarea, am sunat si dirijat ambulanta si politia, am facut rost de un scaun si de apa pentru o femeie careia i se facuse rau, am dat ordine (eu, da), am tinut oamenii deoparte pana au sosit cei de la ambulanta, am tinut ranitul de vorba, l-am linistit-vedeam cum se relaxa si se abandona cu incredere vocii mele si puterii din mine si acesta, poate, a fost un moment de gratie intre noi, dar si de satisfactie. Am relatat ce s-a intamplat celor de la ambulanta si de la politie. Nu cred ca am pierdut vreo secunda. Mi-am luat apoi copilul de mana, era tacut, socat si impresionat si am povestit cu el pana acasa, explicandu-i cu calm ce s-a intamplat si de ce am facut tot ce a vazut. Avea cinci ani jumatate atunci. 

Abia acasa, dupa ce el s-a culcat, am tremurat si am plans coplesita-ce naiba a fost acolo? Cum am putut? Eram inundata de flash-uri si aproape ca nu imi venea sa cred ca facusem tot ce facusem. 

Fiinta care facuse totul se retrasese deja. Lama de otel era invaluita in catifea. 

M-am ratacit pe munte in adolescenta. In Cheile Turzii. Petrecusem o zi intreaga pe munte, pe la ora 16 decisesem sa coboram in Chei, insa am realizat ca, in realitate, nu avem idee unde suntem. Am mers incontinuu, o zi si o noapte, fara mancare, apa ori lanterne. Eram cinci, trei fete si doi baieti. A doua zi, unul dintre baieti a venit sa imi spuna ceremonios: ai fost incredibila. Eu nu am cedat, pentru ca tu nu ai cedat. Cred ca ne-ai tinut pe toti. N-as fi crezut niciodata ca esti in stare de asa ceva. Imi amintesc ca am incercat sa glumesc, ei haide, parca aveam de ales. Dar el era serios si avea un aer asa de grav incat mi-am inghitit cuvintele. Am corespondat cativa ani cu pustiul acela, era din Cluj. Din pacate, el coresponda cu fiinta de zi cu zi, cu dantele si volane, desi banuiesc ca isi dorise ca macar o data sa mai intrevada faptura cu inima de razboinic. Nu o spunea explicit, dar ii ghiceam incordarea, panda si dorul. Cum nu este ceva ce eu sa pot controla, nu am avut ce face. Apare doar la nevoie si preia controlul cu luciditate. 

In orice situatie dificila, inima mea de razboinic incepe sa bata ritmic si puternic. Stiu ca voi fi in siguranta si cei din jurul meu la fel. Nu ma pierd, nu ezit, nu plang, nu tremur. Imi simt mintea ascutita si abila, vad cu limpezime detalii care le scapa celorlalti, simt multa vitalitate si claritate. 
Am incredere in mine. 

Numele meu, Andreea, inseamna in greaca veche-razboinic, cineva cu atitudine barbatoasa, curajoasa. Ileana, celalalt prenume si cel mai folosit de familie si prieteni in copilarie, are tot origini grecesti si  inseamna "cea frumoasa". Prin studentie, cred, am simtit nevoia imperioasa sa mi se spuna pe celalalt nume, asa ca l-am impus. Dragomir are origini slavone si inseamna "cel caruia ii este draga pacea". 

Am observat cu mult interes ca aceia din jurul meu care sunt ei insisi razboinici si resimt nevoia de blandete, de dantele si volane imi spun Ileana cu multa afectiune, fara sa isi poata justifica alegerea :-)  Tocmai le-am oferit eu o explicatie, sper sa le faca placere :-) 

Comentarii

Laura C. a spus…
Frumos!
cristina a spus…
de admirat.
cand constientizezi ca esti asa, nu nai are de ce sa-ti fie frica vreodata.
eumiealmeu a spus…
Eu sunt cam mormoloc, nu am nimic dintr-un războinic... Mă tuflesc dacă sunt certată, nu mai încerc dacă nu-mi iese din prima...
Mă bucur când cunosc oameni care nu seamănă cu mine. AM multe de învățat de la ei.
Andreea a spus…
Multumesc, Laura!
@ Cristina, teama imi este de multe ori, uneori imi amintesc cine zace in mine, alteori nu. Puterea mea se activeaza in conditii dificile, altfel sunt ca toti ceilalti, ba chiar pot induce in eroare si eu ma complac-pot parea blanda, moale, bleaga, fara experienta etc.
E suficient ca stiu cine sunt si am capatat incredere, nu ma sperii cu una cu doua-nici de un accident, nici de o ratacire pe munte, nici de o confruntare cu cineva.
@Bianca, eu recunosc ca imi sta mintea numai cum sa simplific totul, nu pun la suflet certurile-adesea cand sunt dojenita, cel care o face este obosit. Oricum, mantra mea este "toate trec" :-)) Cu incercatul, eu analizez mult inainte, testez mental variante, asa ca atunci cand actionez, deja am ales o cale. Conteaza mult dialogul intern, ce iti spui-eu ma examinez si daca stiu ca am facut tot ce am putut, dar tot nu a iesit, imi spun ca asa trebuia sa fie pentru mine. Si de regula, in scurt timp, inteleg si de ce a fost asa mai bine si nu altfel.
Imi amintesc de un curs greu mai pe la inceputurile carierei mele. Am intrat in sala, insa inainte m-am programat la un spa, spunandu-mi: daca iese bine, sarbatoresc la spa, daca nu iese bine, imi ling ranile aici, in refugiul meu. Oricum iesea, eu tot la spa ajungeam. Cam asa sunt :-)))