Ma gandesc des la moarte (I)

Asa sunt eu.

Si nu numai ca ma gandesc des, dar cred ca si sunt o mama mai buna si mai prezenta din cauza aceasta. Pe mine moartea nu ma sperie, ma face mai buna si mai plina de viata. Negociez cu ea doar modul in care voi pleca, desi, s-ar putea ca peste cativa ani sa nu mai imi pese. 

Am razbit in negocieri de doua ori. 

Cand eram mica si auzeam ca a murit cineva, simteam un pic de invidie-mi se parea ca a primit in sfarsit permisiunea sa plece Acasa. Eu inca nu, trebuie sa mai stau. Fir-ar. Dar daca-i musai, cu placere! Stau, ma joc cu ceilalti. Pe oamenii buni ii ia Dumnezeu repede, zicea bunica mea. A terminat ce avea de facut aici si gata, s-a dus, completa si bunicul. Cand stii ca ai terminat?, intrebam.  In caz ca vreau sa plec, pot sa grabesc lucrurile, sa fac exces de zel?  Nu stii, numa Bunutul stie! Dar cand ti s-o găta ața, te duci si asta e. Nu te poti grabi, toate ti le-o scris in carte Sfantul...le traiesti si te duci, ce sa faci. 

Asa povesteam uneori cu bunicii mei despre moarte. Nu le era frica de ea. Nici mie nu imi este. Pentru ca era sa mor de doua ori, de-adevaratelea, mi-am dat seama ca nu am murit din orgoliu-ma duc, ma duc, dar nu oricum.

Prima data s-a intamplat la finele anului intai de facultate. Veneam de la Timisoara, fusesem pe un santier arheologic.  In tren, mi s-a facut putin rau-o moleseala si o slabiciune de abia am putut cobora in gara. Am ajuns acasa cu greu, m-am intins in pat imbracata, incaltata in tenesii prafuiti. Ai mei au ajuns acasa tarziu in seara aceea-m-au gasit cu febra mare si aproape in delir. Spital, analize, analize, analize, consulturi, analize, stres, VSH prea mare, globulele, ganglionii  mariti, infectie in corp, dar unde?.... 

Bilet de trimitere la Fundeni-suspect de leucemie... Aveti masina sau va punem noi la dispozitie o ambulanta, cum doriti? Vedeti ca are grupa rara de sange, gasiti din timp donatori! Parintii mei erau socati, iar eu pluteam, ajunsa piele si os la granita tacuta dintre viata si moarte. In seara dinaintea plecarii la Bucuresti, dupa ce ai mei au dat toate telefoanele-suna la servici, ia-ti concediu, fa rost de bani, suna sa vezi daca e liber apartamentul, mai cere niste marci lui X, a venit una dintre bunici. Trebuia sa stea acasa cu sora mea mai mica, care mergea la scoala. Apoi a venit si o vecina, mama prietenei mele din copilarie  -auzise de un medic militar la noi in oras care m-ar fi putut consulta. Nu nenorociti, vecina, copilul cu transfuzii de sange, ce credeti ca ii face la Fundeni, am auzit eu, tac pac transfuzii si e sangele infestat cu plumb! Omorati fata cu zile! 

Si mama a inceput sa planga. Apoi toata lumea, iar bunica-mea s-a apucat sa boceasca. Ea cred ca nu stia sa planga altfel decat cu cuvinte pe partitura :-)) A plans si tata si asta m-a impresionat  foarte tare. Este tata vitreg si credeam cu o particica din mine, ca nu ma iubeste, nu are cum, doar nu sunt a lui. Unde pleci, tu floricica lui mamaie? Nu vrei sa termini si tu scolile? Sa te mariti, sa joc la nunta ta? Pe Cristina cui o laaasssi? Cristina e sora mea. Vaaai, ce era in casa. Murisem deja. Ascultam toate bocetele dintr-o stare neutra, o auzeam pe mama povestind ce copil sensibil si cuminte am fost, cum am intrat eu la facultate nemeditata, de cate ori a fost ea nedreapta cu mine si cum am privit-o eu cu ochii aia de nu te poti uita in ei de rusine! 

Cred ca ceva din mine, ingrozit si amuzat a zis stop comedia, nu am nicio leucemie, mai potoliti-va! Am simtit putina energie, asa ca m-am dat jos din pat cu greu, am deschis geamul sa intre aer curat (mirosea ca la spital in camera mea, aveam noptiera ticsita de medicamente-luam o groaza, desi nimeni nu stia exact ce am). Am deschis sertarul si am bagat toate medicamentele acolo, apoi am adunat cu ceva efort niste reviste de pe jos, aduse de niste prieteni. Cand eram cu teancul in brate si ma clatinam cu el spre biroul meu, a aparut mama in prag cu ochii rosii si umflati de plans. Cand m-a vazut, parul i s-a ridicat literalmente de groaza. A tipat si si-a dus mana la gura. Sunt sigura ca toti au crezut ca m-a gasit moarta, s-au bulucit gramada pe holul mic. Eu ramasesem tintuita locului cu revistele in brate, simteam valul de febra cum revine. M-am intrebat o secunda daca se poate muri in picioare? pentru ca brusc nu stiam sigur cum sa ajung inapoi in pat, puterea abia intoarsa in mine zburase speriata de tipatul maica-mii. De acolo nu mai imi amintesc prea multe-doar ca nu am mai ajuns la Bucuresti, era criza de sange oricum. Am urmat multe luni un tratament si m-am recuperat incet incet. M-am intors la scoala pe la jumatatea primului semestru din anul intai si orice raceala ii criza definitiv pe ai mei. 

Cand mi-am scos amigdalele, si-au luat toti concediu.  

 A doua oara s-a intamplat la tara. Casa bunicilor era goala, ei se mutasera la "garsoniere" (la cimitir adica), iar eu si sora mea obisnuiam sa ramanem in vacante acolo, sa experimentam traiul pe cont propriu. Ai nostri ne lasau, eram inconjurati de vecini care ne stiau de mici.  Ne aduceau peste gard paine calda, oua abia ouate, lapte caldut abia muls, ne scuipau sa nu ne deoache de frumoase ce ne facuseram si ne intrebau de viata la oras.  Nu ne era frica si nici singure nu ne simteam. Eu imi petreceam zilele lenevind la umbra cu cate o carte-in vara aceea citeam Magicianul, de John Fowless. Indesam paine facuta in test si branza de la vecini intr-un ardei gras verde, spalam cateva mere acre, faceam o cafea la ibric si citeam toata ziua. Ma ridicam doar sa ma duc la poarta cand striga cineva, sa mai vad pe unde umbla sora mea, sa pun apa cainelui. Intr-o joi seara, sora mea m-a anuntat ca se duce la discoteca. Cu mai multi de varsta ei. Cu cine? Nu ii stii tu! Normal, eu abia ieseam de sub copacul meu unde ma instalam cu patura si cartea. Da poti sa vii si tu, daca vrei. Nu vreau. Stiam. Vezi sa ma astepti sa imi descui poarta, ma intorc pe la miezul noptii. Bine. Nu m-am schimbat in pijamale, stateam in pantalonii scurti de peste zi, rezemata de perne si citeam. Pe la 10 noaptea s-a luat curentul. Am zambit. Am zis-ia sa vedem in cate minute vine Crista acasa. Am vrut sa aprind niste lumanari, m-am razgandit. Am iesit in curte-era o lumina alba, se vedea totul clar. N-a trecut mult-am auzit fosnet pe la poarta, apoi pe cineva strigand tare: Andreeeaa! Am deschis poarta gandind-bandita asta mica a pus pe altcineva sa strige, nu are curaj ori ce? In poarta statea un individ cu ochii rosii de la alcool. Nu mai era nimeni in afara de el. Ma privea cu ochii injectati. Ce faci, frumoaso? Inima imi batea in tample. Speram ca sora mea si gasca ei sa apara din minut in minut. Am vrut sa ma retrag in curte, dar el s-a intins brusc spre mine. Ce, ti-e frica de mine? O mana grea pe umarul meu. Fata arsa de soare se intindea spre fata mea. M-am ferit. M-a impins violent in gard. A vrut sa imi dea o palma, l-am tinut de mana. Il stiam din sat, dar nu imi aminteam numele. Cum te cheama, cum te cheama ma zbateam in gand. Cum te cheama, am racnit tremurand toata si cu spatele zgariat de un cui. Marcel! a raspuns si cu un dos de palma peste urechea dreapta m-a trantit la pamant. Si-a scos tricoul si s-a aplecat deasupra mea. Un miros greu, dens, alcool, transpiratie, branza. Cu o mana incerca sa imi tina mainile deasupra capului, cu alta incerca sa se dezbrace de pantaloni. Am cerut ajutor. De o mie de ori. L-am muscat, zgariat, lovit cu capul in gura, am incercat sa ii scot ochii. Imi aminteam sa tip, sa ma auda cineva. Speram sa vina sora mea...curentul cazuse in tot satul, unde era si ce facea? A renuntat sa incerce sa se dezbrace. Privirea ii era intunecata, gura inclestata intr-o grimasa de ura. A inceput sa ma stranga de gat. M-am luptat putin, apoi am simtit ca viata se scurge din mine. Am avut un mic gand, o tresarire scurta de bucurie, singura secunda straluitoare in noaptea aceea: plec Acasa. Am privit cerul-era spuzit de stele, nespus de frumos. Am zis in timp ce inchideam ochii si ma abandonam mainilor care ma sugrumau: Tata, vin, primeste sufletul meu. Apoi am avut flash-uri cu parintii mei. Niciun un an incheiat nu trecuse de cand aproape ma inmormantasera o data. Am deschis ochii doar cat sa intreb cu lacrimi in ochi: de ce, Tata, cu ce ti-am gresit, de vrei sa mor asa in rusine? Vin, tata, iarta-ma, faca-se voia Ta....

Mi-am pierdut cunostinta. Cand mi-am revenit, parea ca jumatate din sat se adunase langa mine. Unde erau cand ma luptam cu ciobanul acela? Voci, tipete, plansete, masina politiei. Sora mea era isterica, ii cara pumni in piept unui vecin. Cand ajunsese ea cu trupa ei de adolescenti, il gasise pe aceste vecin in chiloti ingenuncheat langa mine. Probabil incerca sa ma resusciteze. Ma auzise tipand, sarise din pat, luase o bata si il pusese pe fuga pe agresor. Apoi ingenunchease sa vada cum sunt. Lesne de inteles ce crezuse sora mea ca vede. S-a intamplat ceva cu Andreea, veniti repede! In cateva ore ajungeau parintii nostri, albi ca varul la fata. Se gandeau la leucemie, la reveniri, la alte rele, nu la asta. 

A fost un proces, mare lucru nu imi amintesc de atunci, noi nu am mai discutat acasa. Ma reprezenta un avocat caruia ii cazusem cu tronc la prima intrevedere in biroul procurorului, ceea ce o facea pe mama sa dracuie cu sete toti barbatii. Niste prosti! Ca e cioban, ca e avocat, ei se uita la un copil? Dar-ar dracii in ei de nespalati! Macar asta, daca tot e indragostit, sa te apere bine. Nu e insurat, se interesa tata? Dracu sa-l pieptene, nu stiu, zicea mama nervoasa cand se intorcea de la intalnirile cu el. Ti-a trimis flori si niste carti, ma anunta mama. Sa nu dea naiba sa il suni sa ii multumesti, ca ii dai nas, m-ai auzit? 

Imi amintesc discutiile astea. Eros ne salva de Thanatos. O dadeam pe gluma,  pe misto-uri, ai mei se pricep foarte bine la asta, ca sa putem respira si trai mai departe. 

Nu am murit. Am fost aproape. Am apucat insa Doamna cu Coasa de manta si am pastrat o bucatica neagra aproape.  Sa imi amintesc ca ea poate veni... oricand. Intr-o zi absolut obisnuita. 
Toate povestile despre pierderi incep cu It was just an ordinary day...

va urma.