 |
| Intr-o zi si intr-un punct, drumul meu se va termina |
Prea multi oameni refuza sa se gandeasca ori sa discute despre moarte. Este ceva ce li se intampla altora, lor nu....Si cu toate astea, nimeni nu este scutit. Intram pe o poarta, iesim din scena pe alta. Drumul se termina la un moment dat. Uneori te astepti, ai toate semnele, alteori se intampla brusc.
Din codru piere o ramurea/Ce-i pasa codrului de ea
Ce-i pasa lumii intregi/De moartea mea
Bunicul meu a cerut sa ii fie gravate versurile acestea pe cruce. M-au impresionat profund in copilarie. El s-a stins cand eu aveam 6 ani.
Viata va continua si fara noi, urmele noastre se vor sterge in cateva zile. Ce va ramane va fi doar ce vor vrea sa pastreze cei din jurul nostru in inimile lor.
Inainte sa am copii, aveam doua obiective: sa imi rafinez constiinta, sa subtiez valul care ne separa de cele nevazute si sa contribui dupa puterile mele la cresterea si rafinarea celorlalti. O lumanare nu se stinge cand aprinde o alta lumanare, din contra, se face mai multa lumina. Voiam sa fiu o lumanare care aprinde alta si apoi alta ca sa facem lumina in lumea noastra violenta, cruda si intunecata. Nu intamplator lucrez in educatie si formare.
De cand am devenit mama, unul dintre obiectivele mele este sa imi cresc copiii astfel incat ei sa se desprinda natural si sanatos de noi. Sa inteleaga ca rolul nostru este sa ii sprijinim, ca suntem un fel de carja de care au voie sa se tina pana cand vor putea sta bine pe picioarele lor. Suntem aici langa ei, gata sa ii protejam, sa ii ferim, sa ii ghidam, sa ii tinem in brate la adapost cand au nevoie, sa le raspundem la intrebari.
Primele discutii despre separare cu Vladimir au fost pe la 4 ani jumatate.
Se uita la desenul animat cu cei trei purcelusi - exista acolo un moment in care bunica lor le spune: nepoteii mei dragi, ascultati-ma! De acum v-ati facut mari si cred ca a venit timpul sa parasiti aceasta casa. Fiecare dintre voi va trebui sa isi construiasca singur viata!
Am folosit aceasta ocazie ca sa ii explic ca acelasi lucru i-l vom cere si noi cand va veni timpul. A fost socat, exact ca purcelusii din poveste: nuuuu, ce necaz!, dar unde sa ma duc, de cee?
Il tulbura ideea vizibil, asa ca l-am smotocit putin si i-am spus ca nu acum, acum avem muuult timp impreuna, dar va veni ziua-va dori chiar el sa faca pasul acesta. A negat cu putere-eu vreau sa stau numai cu voi! I-am explicat ca bunicii lui sunt parintii nostri, ca noi am crescut si uite, avem alta casa, nu stam cu mama si cu tata.
Discutia aceasta s-a reluat sub alte forme de nenumarate ori. A fost dureroasa pentru el pe alocuri, insa necesara. Eu am avut senzatia ca fac o incizie fina in candoarea si inocenta lui stramta, ca sa intre lumina si sa las loc de dezvoltare a constiintei de sine.
La ceva timp, a devenit interesat de subiectul moarte. Intr-o dimineata, eu am aflat de moartea cuiva drag si am plans, m-a durut foarte tare. Cred ca de acolo a plecat discutia: cum adica a murit, ce inseamna? De ce plangi?
5-6 ani este varsta la care copiii incep sa se intereseze de acest subiect si este bine sa il tratam cu naturalete, sa nu taiem/schimbam vorba, sa nu ii spunem esti prea mic pentru asa ceva. Sotului meu ii este foarte greu sa discute ( eu mereu ii spun-nu murim, doar vorbim, relaxeaza-te) despre moarte, eu insa vreau sa ii pregatesc incet incet. Cand voi pleca, vreau ca ei sa fie impacati, sa stie ca nu mi-a fost frica, ca e un pas necesar, o bucurie, o noua viata, ca am incheiat aici ce aveam de facut, ca nu am regrete majore. Sa ma onoreze si sa nu se teama pentru mine.
Baietelul meu ma intreba uneori: dar tu cand o sa mori? O sa te faci babuta mai intai? Eu ce o sa ma fac daca tu o sa mori? Nu cred ca ma descurc singur! Ce simti cand mori?
I-am explicat ca nimeni nu stie cand va fi ultima suflare. Ce putem noi face, este sa traim cat de frumos putem, fara sa ne grabim sa ne scurtam viata (prilej de a vorbi despre alimentatie, sport etc) si fara sa o punem in pericol aiurea (prilej de a vorbi despre sporturi extreme, neatentie in trafic, jocuri violente cu impins, tras etc). Cand mori, simti pace, vrei sa te abandonezi. Stiu, pentru ca am fost pe aproape.
Am mers cu bunicii la "apartamente" (cavou). Cred ca a fost o experienta cu impact mare asupra lui. Parintii mei si-au cumparat locuri in cimitir (desi sunt inca tineri), au gropile sapate. Stateam cu Vladi contempland cele doua gropi si ii ascultam glumind- pe mamaie o punem in groapa din stanga, e mai aproape de drum, sa auda masinile, oamenii, ei ii place sa stea de vorba cu lumea. Pe mine in dreapta, tataie, ca e mai liniste. Il urmaream pe Vladi-era foarte impresionat.
Au urmat multe discutii, intrebari, lamuriri. Mi s-a parut important ca am vorbit in fata lui cu seninatate, normal, ca i-am aratat ca este un proces firesc, de care nu trebuie sa ne temem. Suntem aici temporar si datoria noastra aici este sa traim frumos, sa facem lucrurile cu bucurie (cand se enerveaza la un joc, eu ii spun mereu: daca nu iti aduce bucurie si te enerveaza, lasa-l, te rog, fa altceva. La ce bun atatia nervi si frustrare, sunt atatea optiuni, ai de unde alege!).
L-am invatat sa nu se ataseze de lucrurile materiale. Oricand le putem inlocui, de multe ori chiar cu variante mai bune. Zilele trecute si-a pierdut geaca la scoala si a venit acasa plangand si imbracat cu una mai mare luata din cosul cu obiecte pierdute (au la scoala niste cosuri in care se aduna hainutele ratacite de copii). Plangea dupa geaca lui, era furios ca cineva i-a furat-o. I-am reamintit: ce ti-am spus eu despre lucruri? Foarte bine, hai sa ne gandim ca daca cineva a furat-o, a facut-o pentru ca avea nevoie de ea, ii era frig. Tie iti luam alta, nu e o problema. Daa, dar era a mea, cum a putut sa o ia? Vladi, era a ta si e normal sa iti fie dor de ea. Nu plangem pentru lucruri materiale, Vladi, lumea nu se termina la ele. Daca pierdeai un prieten, pe sora ta, un ochi ori o mana, atunci da, asta da necaz. O haina, un creion, gasim milioane la fel ori mai frumoase. Pastreaza-ti lacrimile pentru ce conteaza, nu pentru nimicuri. Nu te atasa de camera ta, de casa, de lucrurile din jur-ele oricand pot fi naruite. Un cutremur, un incendiu, un hot si gata, nu le mai ai. Tu ai grija de mintea ta, de sufletul tau, de prietenii tai. Pierzi ceva, asta e, le cautam, le gasim ori ba, mergem mai departe. Nu sunt importante.
Cand au murit bunicii mei, parintii mei m-au protejat. Nu mi-au spus, nu m-au luat la inmormantari. Au tacut cand i-am intrebat de ce au ochii rosii de plans, haine negre si tata ditamai barba. Am facut cunostinta cu moartea foarte brutal-avem 6-7 ani si mama facuse o intrerupere de sarcina, acasa, cu o moasa. Stiti ce vremuri cumplite traiau femeile in anii aceia....S-a simtit rau, a avut hemoragie. Nu am stiut ce are si ce se intampla decat mult mai tarziu. Imi amintesc insa cel mai sfasietor si tulburator moment din existenta mea de pana atunci. M-a chemat la ea, era galbena la fata, cu ochii dusi in fundul capului si abia vorbea. Mi-a mangaiat chipul si mi-a spus ca daca ea va inchide ochii pentru totdeauna, eu va trebui sa plec (mama era recent recasatorita, aveam tata vitreg de putin timp si ne mutaseram in alt oras, in alta regiune a tarii, unde noi nu aveam rude, prieteni, nimic). Unde sa plec, am intrebat. Simteam groaza cum imi strange stomacul. Te duci la gara si te duci la tati si la Dan (tatal meu natural si fratele meu au ramas impreuna dupa divort). De ce nu pot ramane acasa? am intrebat ingrozita, pentru ca nu ii stiam bine pe cei doi. In plus, in mintea mea era o nebuloasa totala-nu stiam sa ajung la gara! Am plans in hohote cu capul pe marginea patului. Mama inchidea ochii obosita si eu hohoteam ingrozita : nu inchide ochii, nu ii inchide!
A fost un moment crud, violent, din care partial m-a salvat tata. Am ramas insa suficient de zdruncinata, ca sa inteleg ca este mai sanatos sa imi pregatesc copiii din timp, pe indelete, cu iubire si rabdare.
Nimeni nu stie cand i se vor termina respiratiile alocate, nu? Atunci de ce sa nu intampinam acest moment cat mai bine pregatiti? De ce fugim de acest subiect, de ce refuzam sa vorbim despre asta?
Pe mine, acest gand- ca oricand pot pleca, ma face o mama mai prezenta, mai rabdatoare, mai puternica. Nu vreau sa imi irosesc timpul aici, cu ei. Vreau sa fiu. Sa nu visez cu ochii deschisi cand ei sunt in preajma, sa nu fiu ocupata cu alte lucruri cand ei au nevoie de mine, sa nu traiesc in ignoranta si nepasare, sa am infinita rabdare ca ei sa creasca sanatosi fizic si emotional.
Este datoria mea.
Voi cum abordati subiectul ?
Comentarii
felul in care am gasit sa ii explic a fost prin asociere cu natura. i am povestit despre frunzele care cad, se transforma in seva si revin apoi sub forma de alte frunze in copac. nu am putut sa i explic atunci despre pierderea definitiva.
acum, la 8 ani, vorbeste despre asta abordand ideea sufletului care se intoarce pe planeta de pe care a venit, pe steaua unde a fost inainte sau se duce in rai. sub influenta orelor de religie (cu care eu nu sunt de acord din cauza modului de abordare dar care lui ii plac asa ca il mai las o vreme) imi tot pune intrebari legate de rai. dar pana sa ii raspund eu isi formuleaza el propriile imagini si teorii. din ce am observat la el pune mult divinitatea in legatura cu universul, cu cosmosul. nu vreau sa l influentez nici cu carti nici cu teorii, il las deocamdata sa gandeasca singur si cand va fi pregatit va incepe sa caute si raspunsuri cred eu. oricum nu are nimeni raspuns la intrebarile astea grele.
Ce ii spunem lui, va ajunge si la Miruna, de multe ori ea il intreaba pe el, nu pe noi :-))
știind că obiceiul în acele părți e să se bocească amarnic, cu bocitoare plătite, nu am vrut să-l luăm cu noi. a fost foarte bine. nu avea niciun sens să fie expus la așa ceva.
când tatăl meu s-a sinucis, deși el era mare, avea 16 ani, nu l-am luat cu noi - pe sinucigași îi îngroapă în afara cimitirului, fără slujbă, să vadă această atitudine mi s-a părut la fel de rău ca și prima dată. nici nu i-am spus că s-a sinucis o perioadă pentru că trăia într-un cerc în care copiii aveau tendințe spre așa ceva... și știi ce ușor se duce ideea: dacă bunicul a făcut-o și ceilalți o mai fac, eu de ce nu?
despre moarte i-am povestit și nu a fost șocat, ideea e ca înmormântarea să nu șocheze atât de mult încât să înceapă să ți se facă frică de o chestie care e atât de normală.