Mana de fier in manusa de catifea. Eu, ca mama (II)

Cu Vladimir, intr-un moment de tandrete

Sunt surprinsa placut de succesul primei postari. Va multumesc pentru atentie si sper sa va fie de folos si cea de-a doua poveste. Este ceva ce vroiam sa spun mamicilor cu copii mici si sper sa fiu cat mai limpede si sa le insuflu incredere si curaj in ele. 

1 an

4. O alta idee de care am fost cat se poate de constienta inca din timpul sarcinii si pe care am verificat-o de nenumarate ori a fost ca un copil mic traieste intr-o fuziune psihica cu mama sa. El pune in scena toate emotiile mamei, constientizate ori nu. 

Suntem precum vasele comunicante, energia mea psihica umple spatiul lui si invers. Copiii mei nu au avut colici si sunt sigura ca asta se datoreaza faptului ca eu nu am permis sa aiba. Suna magic, sunt sigura. Sa ma explic-in timpul sarcinii, am dat peste un articol despre colici. Citeam acolo cu ingrijorare ca nu se cunosc cauzele, erau date mai multe variante posibile, tehnici care ajuta etc. Articolul se incheia cu: si totusi, colicii nu sunt obligatorii si nu toti copiii au. Asta e, mi-am zis intrezarind lumina, al meu nu o sa aiba! M-am agatat cu putere de aceasta constatare, apoi nu m-am mai gandit deloc. Cand cineva ne avertiza-dormiti, fratilor, cat mai puteti, ca vedeti voi nopti albe din cauza colicilor, eu replicam ferm: nu va fi cazul. Noi am dormit bine toti din prima noapte acasa si colicii nu au aparut nici la al doilea, cu atat mai mult cu cat avusesem confirmarea ca se poate si fara :))

Dupa ce il alaptam, imi placea sa il tin in brate,
sa vorbim.

Imi amintesc ca odata i-am lasat acasa pe Vladi si pe tatal lui si am plecat undeva cu treaba. Vladi avea cateva luni si l-am lasat dormind. Speram sa ma intorc pana se trezea. Mi s-a parut ca am stat prea mult, asa ca am intrat brusc in panica. Am inceput sa alerg, adrenalina imi invadase tot corpul. Atunci m-a sunat sotul meu care m-a intrebat cu un ton contrariat: auzi, tu esti bine? Ce faci? Eu, iritata, am raspuns-alerg, ce crezi ca fac?! Sunt foarte nervoasa, nu gasesc taxi.  Aha, a zis el. Mi-am dat seama. Cum asa? Pai Vladi s-a trezit de ceva vreme, era linistit, vorbeam noi pe aici si dintr-o data s-a intunecat la fata si a inceput sa planga! Eram sigur ca ai facut tu ceva! Intra la un ceai, relaxeaza-te ...i-am inchis telefonul nervoasa :-)) Am inteles ce vroia sa spuna mai tarziu, cand ii povesteam ceva dureros din trecutul meu si am inceput sa plang si baietelul nostru, care dormea profund, s-a trezit din somn agitat. Practic a inceput sa planga inainte sa se trezeasca de tot si era plansul meu. 

Siguranta mea de sine si echilibrul meu interior s-au vazut apoi in multe etape traite de copil. De ex, eu nu m-am temut de faptul ca avem scari in casa si ca ar putea copilul sa cada. Sigur, mi-am luat masuri de precautie, insa nimic exagerat. Nu au cazut niciunul de cand s-au nascut. Alearga de micuti doua etaje sus-jos fara cel mai mic accident. In schimb, am cunoscut un baietel, un vecin: tatal lui, care il insotea cel mai adesea, imi povestea catranit ca pustiul cade continuu. Zilnic se impiedica si se lovea rau-la cap, la gura, la genunchi. Nu se vindeca bine o rana, capata alta. Cadea si stand pe loc, zicea cu naduf tatal lui. Daca in casa era o singura canapea si restul gol, copilul reusea sa isi rupa degetul mare de la picior impiedicandu-se de piciorul canapelei?! Il dusesera si la medic, s-au gandit ca are probleme cu echilibrul. Era sanatos. M-am interesat de mama-lucra, se intorsese la servici, cu copilul statea in concediu tatal. Cu timpul, am cunoscut-o si pe ea, imi este prietena acum. Cand a intrat prima data in casa la noi, mi-a zis pe hol ca a apucat-o tremuratul. Doamne, ce de scari! Stai langa mine, i-a zis pustiului ei. Cand el a vrut sa urce la etaj cu al meu, ea a tasnit speriata-stai, te tin eu de mana, vrei sa mor de inima, unde te duci? Apoi mie-as albi sa stau aici, m-as muta in cateva ore! A si scurtat vizita, de altfel, casa noastra i se parea total nesigura, m-a si facut sa rad identificand cateva potentiale pericole si intrebandu-ma daca copilul meu le-a testat ori ba. Evident ca nu, noi nici usile dulapurilor nu le-am securizat, nici prizele, nimic. Am fost mereu in preajma copilului si mai mult decat atat, am fost eu echilibrata si sigura pe mine. Temerea cea mai mare a mamicii-cel mai frica imi e sa nu cada, zicea ea si eu radeam- dar cade zilnic, ea lua o fata pleostita, da, mai, zi si tu! era pusa de copil in scena zi de zi. 

Unii copii plang cand vine ziua sa mearga la gradinita, altii nu. Cele care nu sunt pregatite cu adevarat, la nivel profund, pentru separare, sunt mamele, nu copiii. Ei doar pun in scena emotiile noastre, chiar si pe cele neconstientizare si neverbalizate, dar autentice.  Daca  mama gandeste pozitiv, fara angoase si temeri vis-a-vis de gradinita, daca are asteptari pozitive si simte bucurie la gandul acestui pas, atunci copilul se integreaza usor. Cand mama se intreaba ingrijorata-oare fac bine? ce sa ii fac, as mai sta cu el, dar...., doamne, de s-ar duce ca alti copii, dar imediat simte cum o inunda dorul si i se gatuie vocea etc,  atunci genereaza, fara sa vrea, acel comportament de care se temea-plansete, suspine, suferinta. Acest lucru il verific si in relatia cu fetita mea-s-a integrat foarte usor, fara plansete. In schimb, in diminetile in care mi-e mie greu sa ma desprind de ea, se uita la mine si apoi mi se arunca in brate si se agata de mine... Nu stiu ce are, ca si ieri ati adus-o, dar nu a plans, se mira educatoarea. Eu stiu, este de la mine, nu de la ea. Stau cu ea pe genunchi pana cand ma simt eu gata. Dar nu acel gata-vai, cat este ceasul, daca mai stau, intarzii la servici. Ci pana cand ma desprind de ea la nivel energetic. 

5. Cu ceva timp in urma, o vecina m-a intrebat intrigata: ce mananca ai tai? Sunt asa faini, au carnita pe ei, iti vine sa ii mananci cand ii vezi! Am dat din umeri, ai mei mancau multe fructe, legume doar in supele creme si in rest, nu se aratau a fi prea interesati de diversitate (nu ca eu ori tatal lor am fi, dar speram ca ei sa nu ne mostenesca fixurile. Nu le-au mostenit, le au pe ale lor, ceea ce face mesele noastre foarte complicate :-)))

Vladimir, 6 luni

S-a intamplat apoi intr-o vara sa luam masa in curte cu vecina noastra si fiul ei, mai mic cu un an ca al meu. Pustiul manca cat ai mei amandoi la un loc, dar era pielea si osul. Zi si tu, imi zice vecina mea, cum arata ai tai, cum arata ai mei. Si fiica ei adolescenta si baietelul de varsta lui Vlad erau foarte slabi. Si atunci, mi-am amintit ca si baietelul meu era slabut la inceput (vezi foto cu el mai sus) si doar il alaptam, era acelasi lapte. In primele lui doua luni, eram atat de serioasa si de centrata pe ingrijirea lui cat mai corecta, dar si pe recuperarea mea fizica, incat imi amintesc ca nu il prea pupam. Ma purtam cu el ca si cand era din sticla. Intr-o seara am citit proverbul care spune: ochiul stapanului ingrasa vita si m-am gandit putin la semnificatia acelei priviri. Nu ajunge sa ii oferi mancare, ci si acea privire. In cazul meu, asta s-a tradus prin smotoceala zilnica-alintat, pupat, tinut in brate, joaca. Intr-o saptamana, copilul se expandase vizibil si sotul meu ii spunea seara: dospesti fericit, langa mami, asa-i? :-)) I-am povestit vecinei mele gandurile mele si ea a reactionat surprinzator-a zis sa stii ca asta este, eu nu sunt ca tine, nu prea ii ating. Nu stiu de ce, nu sunt obisnuita. Nu o data mi-a zis ulterior ca ma pomeneste, pentru ca a inceput sa se joaca cu el, sa il smotoceasca in unele seri, dupa ce a vazut cum ne jucam noi. 

Anul trecut, intr-o excursie.
In iunie anul acesta implineste 8 ani. 

Miruna in capul meu in februarie 2017.
Eram pe picior de plecare in Israel, dar mi-am facut timp de o ultima smotoceala

Miruna.
Vladi nu e usor de prins acum la poze, ei insa ii place sa se joace  in fata camerei

6. O ultima poveste si inchei aceasta postare: am renuntat la televizor cand Vladi avea doi ani. Nu ma intelegeti gresit, ne placea sa ne uitam la televizor. Intr-o seara, am vazut baietelul meu indreptandu-se cu bucurie si speranta de joaca spre tatal lui. Avea doi ani neimpliniti. Ii straluceau ochisorii si in mana tinea o minge micuta din cauciuc. Distractia lui mare in acea perioada era sa ii arunci mingea si el sa se duca dupa ea, sa aplauzi, sa chiui cu el si sa repeti totul. Sotul meu urmarea un meci, asa ca ii arunca mingea distrat, fara sa aiba contact vizual cu el. Eu eram pe margine, urmaream scena. Am vazut cum se intuneca chipul copilului, cum devine ezitant in miscari, cum se uita cand spre tv cand spre tatal lui, care vedea prin el. A fost foarte dureros pentru mine sa vad asta, dar mai ales sa inteleg ca nu fac nimic diferit nici eu. Veneam obosita seara, cadeam in canapea si zapam in timp ce copilul imi cauta prezenta. Mi-am zis ca nu vreau sa fiu un astfel de parinte. Vreau sa fiu prezenta cu adevarat, nu doar fizic. Este greu, va spun acum, dupa ani fara televizor, sa fii prezent cu adevarat si fara stimuli, darmite cand esti distras de ceva atat de seducator precum aparatul cu pricina.....

Am inchis televizorul, am aruncat telecomanda la gunoi (ca sa nu existe dubii asupra intentiilor mele!) si i-am spus sotului meu: televizorul asta dispare din casa noastra! Soc si groaza :-)) Privirea mea nu mai lasa loc niciunei negocieri, desi au fost tentative. La finele saptamanii, televizorul si comoda lui se imbarcau spre alt destinatar. N-am vandut in viata mea ceva mai rapid, semn pentru mine, evident, ca am facut ceea ce trebuia facut.

Efectele? Liniste. Mai multe carti citite, si de catre mine si de catre sotul meu. Urmarim stiri, documentare si filme online, nu am simtit vreodata ca am fi dezinformati, ca altii stiu si la noi nu ajung stirile. Copiii sunt linistiti, se joaca folosindu-si imaginatia in scenarii ingenioase. Ascultam pe fundal mai mereu muzica, preponderent jazz sau clasica, radio, uneori. Vladimir citeste si el zilnic. Mi se pare ireal uneori seara cand ii spun sa stinga lumina sa se culce si el imi spune: inca doua pagini, mami. 

Despre efectele "negative" ale faptului ca nu avem televizor, am scris aici Prezenta/absenta lui a devenit criteriu de recrutare a bonei si s-a dovedit a fi o adevarata piatra de incercare! 


Urmeaza o a treia si ultima postare. Pana atunci, va multumesc pentru vizita! Daca aveti intrebari, nu va sfiiti.