Am reputatia unui om solar, optimist. Si asa este, sunt. Este ceva in fiinta mea- indestructibil, luminos, un carbune incandescent care nu se stinge niciodata, oricat de greu mi-ar fi intr-o imprejurare ori alta.
Poate pentru ca am inteles de cand eram o mana de copil ca toate trec, ca nimic nu rezista, ca totul este desertaciune si praf in vant. Toata galagia umana, toate realizarile, toata lupta-toate sunt doar joaca si desertaciune, nimic nu conteaza cu adevarat. Ma joc si eu, cat pot de serios, nu ma dau in laturi. Doar ca vad dincolo de joc si oamenii traduc asta ca si optimism.
In plus, am trecut prin atatea, unele chiar greu de imaginat cand ma privesti ori auzi azi, si din toate am iesit mai bogata, mai nuantata, mai inteleapta, incat iata...am devenit optimista.
Am o prietena care imi admira puterea de regenerare, forta cu care ma ridic si o iau de la zero, imi spune mereu: tu esti pentru mine intruchiparea pasarii Phoenix.
Stiti ce li se intampla oamenilor ca mine? Nu gasesc nicaieri un umar pe care sa planga. Pe nimeni care sa asculte cu atentie si compasiune cand le este greu. Toti ne confruntam cu situatii dificile, diferenta dintre un optimist si un altul se face tocmai in modul in care se aduna dupa ce este lovit in plin. Primii plang putin si apoi se mobilizeaza, gasesc resurse, ceilalti opresc stop cadru necazul si ori se blocheaza acolo, ori se micsoreaza amarati de viata.
Eu sunt optimista, stiu si pot sa schimb situatiile, doar ca uneori, cand greul e cel mai greu, as vrea sa existe macar un om care sa stie sa ma asculte. Sa nu imi taie vorba cu "tocmai tu?" sau "o sa fie bine. tu esti optimista si puternica". Sa nu le vad confuzia si dorinta imperioasa de a fugi, de a schimba subiectul, de a evita sa ma vada suferind. Visez ascultarea aceea rotunda, sa aud intrebari care sondeaza cu grija si atentie toata suferinta, pentru ca, permitandu-mi sa ma exprim, imi da sansa sa explorez eu insami toata situatia, sa o vad mai clar, sa identific punctele nevralgice, sa exorcizez raul din mine, scotandu-l la lumina, sa ma simt usurata. Vreau sa simt la finalul procesului recunostinta, sa ii dau o imbratisare mare ca a fost acolo pentru mine, ca mi-a facut acest dar nepretuit, de a ma asculta cu adevarat. Stiu, exista oameni platiti pentru rolul acesta, eu insa ma refer la prietenii din viata de zi cu zi.
Esti puternica, tocmai tu?, hai, ma ca se duce lumea de rapa daca si tu te plangi, ma surprinzi, Andreea, nu stiu ce sa zic, ai incercat sa? etc. - toate astea imi lasa un gust amar si multa durere in suflet. Ma fac sa regret ca m-am deschis, ma simt apoi singura, neinteleasa. E ca si cand mi-ar fi refuzat dreptul de a ma plange ori dreptul de a suferi, asa cum este omeneste sa fie.
Universul are totusi umorul lui-imi amintesc ca in urma cu cateva luni imi simteam sufletul apasat de ceva. Nu reuseam sa gasesc o rezolvare satisfacatoare, eram un pic anxioasa, stresata si nimeni aproape cu care sa vorbesc cu adevarat, fara cunoscutele bariere. M-am rugat inainte sa plec de acasa ca macar sa intalnesc oameni tonici, cu vitalitate puternica, care sa ma traga dupa ei si sa ma ajute sa ma simt mai bine. Aveam cateva intalniri planificate. Pe langa acestea, am intalnit si cativa cunoscuti-ba un vecin, ba fosti colegi, ba mamici pe care le stiam. Povesteam putin, ascultam, plecam. In a doua parte a zilei au inceput sa curga mesajele: ce miracol a fost sa te intalnesc! Altcineva: mi-ai luminat ziua, mi-ai dat speranta! Altul-nici capul nu mai m-a durut dupa intalnirea cu tine.
Si tot asa, pana am izbucnit in ras inveselita. Ce cer eu si ce primesc...si ce lectie mi-a dat....
Si tot asa, pana am izbucnit in ras inveselita. Ce cer eu si ce primesc...si ce lectie mi-a dat....
Si totusi, uneori ma simt singura. Si tare as vrea sa isi gaseasca si sufletul meu culcus in privirea plina de intelegere a cuiva...a cuiva care nu pretinde nimic de la mine, care nu mi-a lipit etichete si care ma vede cu adevarat, cu toate vulnerabilitatile mele.
Cum frumos mi-a spus cineva demult, chiar aici pe blog: in copacii inalti bate vantul mai tare...
Ma mangaie si nu prea. Tot am nevoie sa fiu ascultata.
Comentarii