Cum este pentru noi si de ce am ales scoala romano-finlandeza (I)

Cadrele didactice SRF.
 Invatatoarea lui Vladi, Alexandra, poarta camasa cu broderie florala.
 Este foarte tanara si extraordinar de calma

Fiecare dintre noi, atunci cand alege ceva, raspunde, constient ori mai putin constient, la intrebarea: ce anume vreau sa obtin? 

Atunci cand am ales scoala, noi stiam deja: ne doream si ne dorim un copil echlibrat emotional, neagresat in vreun fel, linistit, care sa descopere lucruri noi intr-un mediu placut. Ne doream un mediu in care Vladimir sa nu fie bruscat, sa nu fie disciplinat prin autoritate si pedepse, prin constrangeri, ci prin discutii. Ne doream ca anii de scoala sa fie bogati in experiente diverse, sa isi faca prieteni, sa il vedem ca progreseaza in ritmul lui, cat mai echilibrat si linistit cu putinta. 

Inainte de scoala, am ales (nu tocmai inspirat) doua gradinite-una de stat, care s-a dovedit un cosmar (l-am retras dupa cateva luni de nefericire), apoi una foarte scumpa, unde am simtit ca am aruncat banii pe fereastra literalmente (a mers doar trei zile, apoi a bolit o luna si noi pe langa el, insa banii au fost achitati integral pe luna respectiva plus taxa de inscriere, o suma deloc de neglijat). Am vrut apoi sa il inscriu la gradinita germana (eu vorbesc germana, insa locatia nu era aproape de casa), pentru ca in cele din urma, cand deja avea patru ani si doua luni si o surioara nou nascuta, sa alegem o gradinita la cateva case distanta de noi, ascunsa la capatul unei alei pietruite. S-a dovedit a fi locul perfect pentru el-nu era bucurie mai mare pentru noi decat sa il luam seara fericit, sa il privim cum canta si se joaca pe drumul spre casa. Si-a facut prieteni (si acum pastreaza legatura cu ei, desi unii, dupa plecarea primei lor educatoare, au plecat catre alte gradinite), a invatat multe lucruri, a avut parte de multe experiente si calatorii. Au fost ani linistiti si ne doream ca si scoala sa fie o experienta la fel de plina si valoroasa. 

Pana la cei patru ani si doua luni a stat doi ani cu mine, zi de zi, fara abatere, apoi un an cu o bona, cat eu m-am intors la birou, apoi am incercat cele doua gradinite, pana am ramas insarcinata a doua oara, mi-am dat demisia si am stat eu cu el pana cand s-a nascut Miruna. Cand aveam proiecte, chemam vechea bona ori statea tatal lui cu el. 

Cu cateva luni inainte de a implini 6 ani, am inceput discutiile despre scoala. Prima optiune, era, evident, scoala Sf Andrei. Aici ar fi fost repartizat pe criteriul proximitatii. Este o scoala cu reputatie buna, la care merg multi dintre copiii vecinilor nostri. Un gand care ma bucura era ca ar fi putut nimeri in clasa cu copiii cu care a crescut pe strada noastra. Am vizitat-o. In timp ce o vizitam, nu puteam ignora sentimentul de disconfort din interior, senzatia ca nu progresam, ca ma intorc in timp-aceleasi holuri, clase, banci din lemn, aceeasi atmosfera. Imi doream un mediu mai colorat, mai familiar, mai intim pentru el. 

Am intrat pe un forum al parintilor de la aceasta scoala. M-a luat durerea de cap-normal, scoala de stat ar trebui sa fie gratuita, insa in realitate, se cer bani pentru atatea, incat, cand tragi linie, constati ca iti poti permite o scoala privata. Imi aminteam bine si experienta gradinitei de stat-dadeam bani pentru-angajare portar, computer, zugravirea salii de clasa, materiale didactice, jucarii noi, sapun lichid, servetele, hartie igienica, pungi, fotografii de nu stiu care, optionale. Pe langa taxa lunara. In plus, traiam cu stres ca nu mananca, ca nu il insoteste nimeni la toaleta pentru ca nu au personal suficient, ca invata expresii si gesturi care nu se regaseau in mediul nostru. 

Am facut atunci un calcul intr-o luna si am decis ca mai punem 2-300 ron si il mutam la privat. 

Cam asa parea sa fie si la scoala de stat. In plus, pentru ca termina orele la pranz, am fi avut nevoie fie de un after school separat, fie de o bona, deci costuri suplimentare. Contabila mea are baietelul mai mare cu un an ca Vladi si imi povestea necajita ca zilnic copilul ei era agresat la scoala. I se fura mancarea, era lovit, umilit de copiii mai mari, speriat, amenintat, venea cu caietele si cartile distruse acasa. Era nefericit si somatiza din plin. Am fost ingrozita. 

Timpul se scurgea si eu incepusem sa imi ocup timpul numai cu articole despre scoli ori homeschooling. 

Stiam deja ce ne doream pentru el si cu invatamantul de stat avusesem deja o prima experienta nefericita, nu doream sa ne mai incercam norocul. 

In perioada aceea, am fost in Harghita intr-o tabara de bodyart (un sport care combina miscari din hatha yoga, pilates si stretching) impreuna cu Diana Segarceanu, care a infiintat si care conduce scoala Avenor. Intr-o seara, la un pahar de vin cu Diana, am stiut ca imi doresc ca fiul meu sa primeasca o educatie ca cea despre care vorbea Diana. Imi doream o scoala condusa de un om ca Diana-deschis, destept, asumat, uman, cald, apropiat de copii. Scoala Avenor este departe de noi, practic in partea opusa a orasului, iar taxele ne-ar fi dezechilibrat serios veniturile, insa macar acum stiam cam ce cautam. 

Nu stiam de scoala romano-finlandeza, insa, tot in perioada aceea, niste buni prieteni de-ai mei din Piatra Neamt si-au luat fetitele si s-au mutat in Finlanda. Povesteam cu ei adesea despre toate schimbarile din viata lor, despre cat de repede se adaptau fetitele lor la scoala (internationala) si la gradinita finlandeza, despre pasiuni si job-uri. Imi amintesc ca am vrut la un moment dat sa aflu mai multe despre scoala finlandeza si am cautat pe google. 

Printre alte rezultate, am gasit si scoala romano- finlandeza din Bucuresti! Cand am vazut unde este localizata (3, 5 km distanta de noi), am stiut ca am gasit locul potrivit. 

Inainte sa ii povestesc sotului meu, am facut doua lucruri-am sunat la scoala si am intrebat care erau conditiile de inscriere si daca ii pot vizita, apoi am cautat pe facebook si am gasit repejor o mamica care avea copilul inscris acolo. Am vorbit cu ea, fara exagerare, aproape trei ore intr-o dupa amiaza. Ii voi fi mereu recunoscatoare pentru disponibilitate si rabdare. Fetita ei era clasa a treia si venea zilnic la scoala de la o distanta maricica-parcul Carol. Mi-a spus ce ii place, ce temeri are, cum se descurca fetita ei, mi-a raspuns la intrebari de ordin practic, mi-a dat detalii si exemple. 

Acest mesaj al directoarei scolii ne-a facut sa simtim si primele emotii-scoala era o realitate, se apropia. Primeam si o veste buna-obtinusera acreditarea si copiii puteau ramane in SRF pana in clasa a opta inclusiv. 

va urma

Daca aveti intrebari specifice, va rog sa le lasati aici, ma vor ajuta sa structurez materialul urmator.