Nu stiu pentru voi cum a fost saptamana aceasta. Pentru mine a fost una dificila emotional. Nimic din afara, toate furtunile si lacrimile sunt in mine, nu mai am nevoie sa ma zgaltaie ceva din afara. Nici nu sunt sigura ca as duce.
Am auzit povesti ravasitoare despre pierderi, asa ca am plans.
Nu stii niciodata cand iti imbratisezi fetita ori baietelul pentru ultima data. Va fi o zi ca oricare alta. Stiu mamici care au trecut prin asta...ca tot ma intreba cineva cum gandul la moarte te poate face o mama mai buna.
E suficient sa imi imaginez ca ii pierd si automat sunt mai rabdatoare cu mintea lor frageda, cu limitele trupusoarelor lor mici, cu pofta lor de joaca oriunde, oricand, cu intrebarile lor. E suficient sa imi amintesc ce dar este sanatatea, ca sa nu mai ma supar nici in gand ca alearga si isi murdaresc hainele, ca le cade mancarea pe sub masa ori ca sparg o cana. Decat sa ii vad legati de aparate, cu masca de oxigen pe fata, mai bine de milioane de ori galagiosi, murdari si fericiti.
Iata cum gandurile astea ne pot inmuia, modela si transforma. Iata de ce pledez pentru trezire, pentru recunostinta pentru ce avem, iata de ce spun mereu ca pentru mine, fericirea este absenta necazurilor.
Am simtit cat de dificila poate fi viata cand iesi din bula proprie. Am vazut multi oameni singuri, multe rani, multe blocaje, multa suferinta.
Ma opresc in cartier si vorbesc pe strada cu tot felul de oameni. Bunici care plimba o plasuta goala, cautand nu ceva de cumparat, ci sa schimbe o vorba si o privire, tineri incrancenati, in salopete murdare, curieri, copiii cu ghiozdane in spate, singuri-aveti idee cat de singuri se simt copiii nostri?, femei pe chipul carora depresia incepe sa isi creioneze istoria, oameni care traiesc intr-un aparent confort la suprafata lucrurilor. Mesteca guma si zambesc, isi tin bine ranile sub papuc, se descurca.
Am vazut fragilitate, singuratati demne, dar si speranta si bunatate.
Toata lumea viseaza altceva. Si toata lumea crede ca merita altceva, mai bun, mai maret, mai plin.
Prea putini se gandesc si cum sa obtina ceea ce merita si isi doresc.
Cine vrei sa fii? Cum vrei sa te simti? Ce vrei sa experimentezi?
Ce vrei sa oferi, ce vrei sa primesti de la ceilalti?
Cum arata relatia de vis, ideala? Cu el/ea? Cu copiii?
Cu jobul? Cu viata?
Ne rostogolim din inertie zilele, asemanatoare una cu alta, intr-o rutina care ne toceste visele ora de ora. Si asteptam. Pare ca ne miscam, chiar mult, insa suntem incremeniti in asteptare-cand tot ceea ce ar trebui sa facem ar fi sa dam, sa oferim fix ceea ce cautam. Stiu ca este greu, stiu ca ne uitam disperati in jur dupa un catalizator, dupa cineva care sa treaca de barierele noastre si sa ne mobilizeze. O cauza, o idee, un model de urmat. Orice, de care sa ne agatam. Nu este asta solutia....este bine cand se intampla, insa putem si altfel, iesind putin cate putin in intampinarea celuilalt.
Sa ne ridicam privirile din telefoane, sa interactionam cu ceilalti, sa punem o intrebare, sa ascultam, sa spunem o poveste, sa zambim. Asa se naste o energie noua, hranitoare, asa se schimba uratul cu frumos, nemiscarea cu miscare, cu viu.
Ce pot face pentru tine azi? Nu imi amintesc cand m-a intrebat cineva ultima oara.....eu intreb uneori, dar rareori primesc un raspuns real-poate o privire mirata, suspicioasa chiar. Prietenele mele, Bianca si Magda, mai imi spun la telefon-zici daca ai nevoie de ceva. E balsamic sa aud asta. Prind curaj sa ma ajut singura, pentru ca le stiu acolo. Uneori doar de asta avem nevoie, sa stim ca avem o plasa de siguranta, o privire, acea privire. Putem.
Cine iese din bula proprie si vine la o intalnire? Eu sunt o singuratica si daca pot eu, poti si tu. Nu iti garantez ca te vei simti bine, nici ca vei primi ceva. Dar macar incercam, iesim din cunoscutul nostru de zi cu zi si permitem unei energii noi sa intre in viata noastra.
Ne spunem povesti, bem ceai, ne desenam drumul inspirati unul de celalalt.
Pentru ca cel mai greu este sa nu stim in cine si in ce vrem sa ne schimbam. Si ati vazut ca nu ajunge doar sa ne dorim o schimbare.
Comentarii