Scriu o carte

Nu, nu scriu o carte, doar ma joc cu doua personaje femei-Ade (Adela-are cancer si face chimioterapie) si Liv (Liviana, prietena ei, care este singura pe lume si merge la psihoterapie). Am pus titlul "Scriu o carte" pentru a soca, dar, stati linistiti, nu scriu nicio carte. Sunt multi scriitori pe pamant, nu mai ingros si eu randurile. 

Doar ma joc si exorcizez in scris tot felul de lucruri.

Las aici o particica din joaca. M-as bucura sa aveti rabdare sa cititi si sa imi spuneti nu cum vi se pare, ci ce lasa in voi- ce senzatie, ce impresie, ce idee? 

Stateam de minute bune in fata vrafului de hartii, reviste, ziare, cotoare de mere, pixuri, capace de pixuri, pahare de plastic, bonuri de la supermarket, elastice de par si alte tampenii pe care Ade le lasase pe birou. Era foarte mizerie si eu eram complet depasita. Prea obosita. Privitul chipurilor oamenilor in autobuz ma obosise, sirul de masini prafuite care rulau incetisor pe vesnic aglomerata centura, gandurile la tineretea noastra, a mea si a Adelei....toate astea ma lasasera fara prea multa energie. Priveam balamucul din jur intrebandu-ma cum reuseste o bolnava ca ea sa produca atata mizerie. N-ar fi mai bine oare sa-mi sun fosta menajera, pe Silvia, sa ii ofer un job part time la Ade? Atunci as scapa de apasarea asta si as veni doar ca sa o ascult, sa bem un ceai si sa ne prefacem ca nu suntem singure pe lume.

Nowhere to go. Cand am auzit asta prima oara, m-am speriat ingrozitor. Cea mai neagra banuiala a mea, ca suntem un accident stupid fara cap si coada in universul asta mare parea sa se adevereasca sub necrutatorul nowhere to go.  Ade mi-a aparut brusc aureolata de o lumina divina cand a ras si mi-a zis sa citesc altfel: Now (acum) and here...Acum si aici. Tot ce conteaza este acum si aici. M-am linistit ca dupa ce intelegi ca totul a fost o farsa, insa ceva ramasite de spaima au ramas, pentru ca inca imi da fiori gandul ca nu am unde sa ma duc. Sigur, am drumuri zilnic, ma duc la servici, ma intorc de la servici, ma duc la cimitir, unde isi dorm somnul mama, tata, bunul, la Ade, care de jumatate de an duce aspre negocieri cu boala care o obliga sa stea acasa, la piata, unde stau de vorba cu fiecare taran, uneori la cate un film unde insa ma imbolnavesc perechile pupacioase care cauta intunericul salilor de cinema pentru giugiuleala. 

Am drumuri. Uneori, cobor in mine, in apele mele tulburi, de unde pandesc rechini si piranha si alge lipicioase. Terapia merge anevoios, rumeg greu fiecare sedinta, motiv pentru care nu ma duc regulat, ci doar atunci cand simt ca coboara asupra mea o stare de limpezime. Stiu ca e temporara, e ca si cand toate salbaticiunile se retrag si apele par linistite, insa eu stiu ce mocneste acolo. Chiar si asa, ma bucur cand ma simt limpede si cuminte. Cauta sa te indragostesti, mi-a sugerat terapeuta ultima oara. Poftim? Am intrebat-o eu crezand ca nu am auzit bine. S-a lansat intr-un discurs despre efectele benefice ale starii de indragosteala. Fizicul beneficiaza, mintea este multumita, sufletul hranit etc etc. Da, stiu, ingaimam eu nauca, am mai fost si eu indragostita, candva, pe vremuri, desi acum ma indoiesc serios ca am fost. Imi amintesc ca la mine indragosteala venea la pachet cu stari de neliniste cumplite, insomnii, slabeam, eram incordata ca un arc, posesiva ca o nebuna. Ce imi spune terapeuta despre efectele benefice ale starii de indragosteala nu seamana deloc cu ce am trait eu. La mine indragosteala era asociata cu starea de boala si cine  e atat de nebun incat sa isi doreasca asa ceva? I-am spus si ea tacut o clipa si apoi a spus. Am inteles, mi-ai dezvaluit ceva important despre tine, avem de explorat impreuna povestea asta in sedinta urmatoare. Pentru ca indragosteala nu este boala, cum sustii tu. Ma rog, si daca ar fi cum spuneti, unde sa ma indragostesc eu si de cine? Ei, ai pus punctul pe i, a plescait ea multumita, aproape speriindu-ma. Sa te indragostesti de mersul lenes al unui autobuz. M-am tinut de scaun la gandul ca terapeutii astia poate sunt mai nebuni decat noi, astia care platim sa venim la ei. De mirosul de flori de tei din aerul de afara. De zambetul unui coleg. Atat. Nu de tot colegul, doar de zambetul lui. Simteam ca ametesc un pic, facand eforturi prea mari sa pricep ce vrea de la mine. Obisnuia sa imi dea teme pentru acasa , ma descurcam asa si asa, dar asta nu era tema, era o gluma buna la care nici nu puteam sa rad. A mai insirat alte cateva exemple si apoi a incheiat sedinta cu un aer multumit. Deci asta ai de facut saptamana asta: sa cauti motive, pretexte de indragosteala, sa iti deschizi cate un pic inima in fiecare zi si sa te observi. Ce simti, ce iti spune vocea critica din tine, ce visezi, ce se schimba, ce ramane la fel?

Ma scoate din reverie Ade, cu vocea ei care pare singura parte din ea care nu este afectata de boala. A ramas limpede si cristalina, ca a unei copile in care trozneste viata si in gatul careia galgaie ca un izvor bucuria. Dar vocea asta este inselatoare, este ca apele mele din interior, care par linistite, impacate, insa sub panza de suprafata, colcaie jivine gretoase. Vocea asta este vocea unui trup in care dospeste deja vizibil moartea. 

Ce ai mai facut? aud iar vocea cristalina. Nu intorc capul, ma gandesc la raspuns tinand in fata ochilor chipul lui Ade de pe vremea cand era sanatoasa. Chipul ei sanatos, nemachiat, cu pielea ei frumoasa si curata, cu ochii de caprioara si sprancenele arcuite. Acestei Ade ii raspund. Am tema sa ma indragostesc de orice. Serios? Asta e fantastic, vino aici si povesteste-mi!! Fantastic, repeta ea uluita, asta e si ideea care mi-a venit mie saptamana trecuta. Eu deja exersez si nu e greu deloc, sunt mai fericita ca niciodata. Vino o data aici, ma striga nerabdatoare, las-o naibii de curatenie, ma stresezi. Am descoperit ce voluptate poate fi in neglijenta, in a trai fara sa iti pese si tu mereu incerci sa pui lucrurile in ordine. Lasa-le asa, imi place de mor, te rog. Toata viata am fost ordonata, maniaca chiar. Acum experimentez altceva si numai pe tine te deranjeaza. Treci aici si povesteste-mi. Fantastica terapeuta asta a ta, daca m-as simti in stare, m-as duce si eu la ea. Pun pariu ca am deveni prietene instantaneu! Prea gandim la fel. 

Ma simt de parca as fi pe scaunul electric si primesc cand si cand socuri. Toata lumea intelege, numai eu nu. Parca sunt un dinozaur de plus, umplut cu vatelina. Lumea se schimba si eu nu inteleg. Ade pare mai vie ca mine, desi n-a mai iesit din casa de sase luni si uneori are dureri mari. Forta asta, probabil, ii vine din faptul ca apele ei interioare sunt mai curate si mai putin populate ca ale mele. Sunt ca un gheizer cu apa dulce, tasnesc in sus si o scalda in bucurie, acceptare. Ma cutremur cand incerc sa imi imaginez cum as fi fost eu in locul ei. Sa mi se intample mie ce i s-a intamplat ei. As fi fost devorata nu de boala, ci de propriile ganduri. Ascutite ca niste colti de sobolani, insuportabile, m-ar fi devastat inainte sa apuc sa urmez vreun tratament experimental, asa cum face Ade. Si necredinta, m-ar fi ucis si asta. Ade vede semne peste tot, traduce si interpreteaza tot, parca universul nu are alta treaba decat sa ii lase ei mesaje criptice! Chestia e ca o si nimereste si asta o face sa se simta increzatoare, e fericita ca un copil care se joaca. Nu pot sa inteleg chestiile astea. Universul mie mi se pare o uriasa gaura neagra, o gluma sinistra, iar mesajele pe care are grija sa le primesc eu, sunt odioase. Trebuie sa ma prefac ca toate merg bine, sa imi pastrez o insulita de normalitate, alcatuita din rutina si mici placeri vinovate, precum fumatul sau bautul unui pahar de tarie, ca sa rezist. Acum am simtit nevoia si de o carja si asta e terapeuta. Toate astea ma ajuta sa nu ma simt devorata de universul asta atat de prietenos cu Ade si atat de hain cu mine. Poate e si el limitat, nu poate fi bun si jucaus cu toti, nici macar un parinte nu isi iubeste la fel copiii. Unul e de regula preferat. In cazul nostru, Ade. 

Ti-e frica de moarte, Ade? O intreb brusc. Nu, rade ea. Serios? Ma mir eu. Serios. raspunde ea prompt. Ce, tie ti-e frica sa te culci seara? Nu, ba chiar astepti cu placere somnul. La fel si eu moartea. Raman pe ganduri. Deci de asta nu adorm eu usor, de asta am insomnii, ce depresii...poate sufar doar de frica de moarte, ce chestie ca terapeuta nu s-a prins inca! Am sa ii spun, sa exploram, cum ii place ei sa spuna si tema asta. De cand ma stiu am adormit greu. Cand eram copil ma rodea curiozitatea, vroiam sa vad ce fac ceilalti cat eu dorm, ma interesa de fapt sa ma conving ca viata curge si fara sa fiu eu prezenta, lucru care, pe de alta parte ma terifia, deci atat de neinsemnata eram, incat toate se derulau fara sa se observe lipsa mea! Curiozitatea si nelinistea asta s-au transformat pe masura ce au trecut anii in frica, asa ca nu e de mirare ca acum dorm atat de putin si de prost. Singurele nopti bune, in care am dormit ceva mai adanc, sunt cele petrecute la adapostul spinarii fostului meu sot. Ma simteam in siguranta acolo, pentru el contam enorm, mereu imi spunea ca sunt cea mai frumoasa intamplare din viata lui. Lipita de spatele lui mare si cald dormeam cat de cat...N-am avut nimic impotriva sa plece, am regretat si inca regret doar caldura aia odihnitoare pe care o emana trupul lui adormit si inofensiv. Nu e niciun geschaft sa ma iubesti pe mine, imi spun singura. Imi vad doar interesele, care sunt atat de mici si meschine!  

Vii o data? Ma disperi pur si simplu! Ma smulge din ganduri Ade. Am pus de ceai, mai am din ala verde care ti-a placut tie. Fata trasa si semicercurile vinetii din jurul ochilor ei versus cana de portelan pictat de mana cu ceai verde japonez ...din nou una buna si una rea. Am sa studiez desenul de pe cana. Chipul ei ma deprima, am senzatia ca ma vad pe mine si imi vine tare sa plang de mila mea. Ea e sanatoasa si limpede pe dinauntru, eu nu. Pielea mea insa e intinsa si curata, sanatoasa, pe cand chipul ei este vandalizat de suferinta. Noi doua am putea forma un intreg si poate asta si formam, o fiinta sanatoasa, o singura fiinta care isi poate lasa in urma, precum sarpele pieile,  acele parti alterate si lovite de boala. Chipul meu si starea ei de spirit sanatos si curajos.

Daca s-ar putea....Ma scutur, nu ma ajuta la nimic fanteziile astea. Chiar as bea un ceai si mi-ar placea sa stam pe terasa, la aer. Si Ade gaseste ca e o idee buna. Ne mutam pe terasa si respiram cu nesat aerul acestei dimineti parfumate de iunie. Tei infloriti, aer inmiresmat. 

*********

Sunt un om foarte singur. Gandurile mele cele mai intime, nu le impartasesc nimanui. Nici macar lui Ade. Chiar ma intreb uneori cum ma vede ea. Daca s-ar putea materializa Liviana din capul ei, ar semana cu mine, macar? Doua fapturi, una langa alta-cea plasmuita din capul lui Ade si eu, cea reala. Consistente diferite, lumini si umbre surprinzatoare. Capetele noastre ca niste imprimante holografice. Mi-ar placea functia asta-sa plasmuim pe loc ceea ce adunam in noi-piesa cu piesa pana cand avem o imagine apropiata de cine suntem noi, de fapt, nu de cine este fiinta reprodusa. Sau continuta, nu reprodusa. Hai ca incep sa vorbesc ca terapeuta mea. Saptamana trecuta mi-a vorbit despre “continere”, despre cat de confortabil ne simtim cand suntem "continuti cu adevarat". Imi imaginam un scranciob din lemn cald in care sufletul meu ca un abur delicat se unduia rasfatat de peretii ca de uter ai leaganului. Nu, nu cunosc senzatia asta. Nu “contin” si nu am fost “continuta”. Si viata mea aproape a trecut. Poate daca as fi fost mama?....Am auzit la radio ieri despre o mama tanara care si-a ucis copila de trei ani. A impins-o din leaganul sufletului ei, nu a mai “continut-o” ? A vomitat-o in afara si apoi a calcat-o in picioare, metaforic vorbind. Nu toti putem “contine”, concluzia. Eu nu pot. Macar nu omor pe nimeni. Dar nici nu se apropie cineva prea mult. 

Ade mi-a zis candva ca Dumnezeu a creat oamenii ca sa se poata cunoaste pe sine. Incep sa inteleg ideea. Eu nu ma pot cunoaste pe mine-pot presupune multe despre mine, dar nu ma cunosc in absenta interactiunilor cu alti oameni. Sa nu mai fugi de oameni. Nu fug, ma aparasem de cuvintele terapeutei. Si nici sa nu stai pe loc, mi-o taiase scurt. Mergi spre ei, zambeste, ia de mana, serveste, nu sta si nu fugi, inainteaza. Si daca ceilalti fug ori stau pe loc cand eu....inaintez ? intrasem si eu in logica asta de neinteles a terapeutei. Fugi mai tare ca ei, daca ei fug, le e frica, dar cu iubire poti cuceri. Bleah, in sinea mea. Si daca sta? Adica e pasiv? Ofera si iar ofera. Adica sa fac cercuri concentrice in jurul omului? Sa gravitez ca in jurul unei planete in timp ce celalalt ma examineaza/ignora? Esti imposibila, conchide terapeuta. Ne vedem saptamana viitoare. Am tema? o intreb. Ma strapunge exasperata cu privirea. Pe curand! Pe curand. Am venit bou, plec vaca. Cam asta e terapia. 

****

Cat Ade a disparut in apartament, eu i-am luat la rasfoit galeria cu poze de pe mobilul ei. O multime de selfie-uri. Diverse expresii. Apoi poze cu ea si multi oameni veseli in jur. Nu recunosc pe nimeni. Imi dau seama ca sunt recente. Intr-una, Ade tine in mana un pahar cu vin rosu si un barbat tanar sta pe marginea canapelei cu o mana in jurul taliei ei. 

Mi se invart gandurile cu repeziciune. Sunt recente, imi repet indignata. Indignata de ce?! ma zdropsesc la mine, dar nu mai e nevoie sa imi raspund. Descopar socata ca are o viata plina, o viata cu petreceri si prieteni pe care nu ii cunosc, petreceri la care nu am fost invitata. Cu mine bea ceai, pentru numele lui Dumnezeu! Niciodata vin! Vorbim despre chimioterapie si despre psiholoaga mea! Mirosul de tei de afara mi se pare dintr-o data inecacios si prea dulce, vreau sa plec imediat, sa ies afara undeva unde nu miroase a medicamente si a tei si a tradare. Da, ma simt tradata!