Cand copilul nu iubeste fructele

Miruna si Vladi 

Desi este mare amatoare de dulciuri (imi cere desert si dupa micul dejun si dupa cina si eu repet mereu aceeasi propozitie-putin desert doar la pranz, acum nu), Miruna a refuzat fructele inca de cand era bebelus si incepusem diversificarea. Apropo de diversificarea Mirunei- dupa cateva esecuri bulversante pentru mine, obisnuita cu un copil care manca linistit orice ii ofeream (Vladi), am descoperit cat de mult ii place cartoful dulce. El a fost inceputul si baza a orice piure din alte legume. Cu ajutorul lui am reusit sa ii diversific alimentatia la 6 luni. Intram in panica cand nu aveam in casa!

Miruna a respins ferm orice tentativa de a ii oferi fructe. Rareori accepta putina banana pasata cu iaurt ori branzica. Nici ascunderea lor in prajituri nu a fost inspirata-le scuipa cu furie! Sucuri proaspete asemenea, intorcea capul cu dezgust. Vaaaai!

Am fost uluita, eram obisnuita cu fratiorul ei care a avut pe post de mic dejun in copilaria mica platou de fructe felii....Abia pe la ora 10 ii ofeream cereale ori un ou fiert cu painica neagra.

Si acum el este cel mai mare consumator de fructe in familia noastra. Isi incepe dimineata cu un mar, apoi mananca micul dejun propriu zis.

Vladimir iubeste fructele de cand era mic

Mi-am facut multe griji pentru Miruna. Cum sa nu manance fructe? De ce nu ii plac? Cum sa o conving sa guste macar? Cum sa ma port cat mai natural cu ea, incat sa nu simta cat este de important pentru mine sa o vad mancand fructe? 

Gusta, daca nu iti place, scuipi repede in servetel si bei apa. Gusta,  uite, si Vladi mananca! E bun bun! Uite, mami a taiat mic mic, ia si tu o bucatica micuta micuta! Miruna are mereu o jucarie cu ea la masa, la culcare, la plimbare, la gradi. Nu aceeasi, in fiecare zi are altceva, niciodata nu o va gasi cineva cu manutele ori buzunarele goale. Asa ca imbiam jucaria- ia uite, Miru, oita mi-a zis ca vrea si ea cirese! Ia oito, tu, papa tot! Nimic. La Vladi mai tinea joaca de-a hotul-sotul meu isi facea un sandwich de exemplu, Vladimir spunea ca el nu vrea sa manance, asa ca sotul meu zice aceva de genul-bine, las asta aici, sper sa nu vina un hot sa muste din mancarea mea. Bineinteles ca Vladi musca si chicotea, sotul meu facea tambalau si o tineau asa pana se termina mancarea. Cu Miruna nici asta n-a mers.

Sfaturile de genul asta ma dispera. E plin internetul de binevoitori care iti vor spune ca e din vina ta, ca nu faci ceva bine cu siguranta, ca ar manca copilul daca tu ai face nu stiu ce. L-am cunoscut pe dr Laza la o conferinta internationala pe teme de nutritie si, intr-o pauza, l-am intrebat: exista vreo cauza medicala pentru care un copil nascut si crescut intr-o familie in care se gateste vegetarian nu accepta si nu mananca niciun fel de fruct? Si dr Laza a spus-mancati la masa cu copilul, sa va vada pe voi. Probabil mi-am dat instantaneu ochii peste cap, satula de sfatul asta - noi am mancat kilograme de fructe fara ca Miruna sa manifeste cel mai mic interes ori dorinta de a gusta. Si daca o facea, accidental-a nimerit niste felii de kiwi si banane intr-un tort la ziua unui copil, a scuipat tot si a plans cu furie. Nu s-a mai atins de tortul respectiv, ea, care nu zice NU niciodata unei prajituri.  Pardon, daca e cu fructe, adio. 

Atunci dr Laza mi-a spus: ce nu face stiinta, reuseste genunchiul mamei in rugaciune! 

Pentru multe si multi oameni ma rog la Dumnezeu, numai ca sa manance Miruna fructe nu imi trecuse prin cap. M-am si rugat, dar am mai facut ceva-seara, cand era semiadormita, ii vorbeam despre ea. Cat este de minunata, de rabdatoare, de intelegatoare, de frumoasa, ii povesteam ce tare mi-a placut un moment ori altul de peste zi si ii mai spuneam, in timp ce ii mangaiam obrajorii sa adoarma, cat de bucuroasa sunt ca ea si Vladi iubesc fructele! Si incepeam sa ii descriu fructele, sa ii spun ce par frumos ii face mango, ce sanatate de fier ii dau afinele, asa micute si negre cum sunt ele....Nu e nevoie sa fie corect stiintific :)), doar sa ramana cu ideea ca fructele sunt importante pentru sanatate. Nu au fost mari schimbari. Parca s-a uitat mai lung la noi cand mancam fructe in preajma ei si de cateva ori a cerut cu teama sa incerce. Mereu am asigurat-o ca e ok, poate scuipa daca nu ii place. 

Prima si singura felie de mandarina supta, nu mancata, prima bobita de afina mancata cu uluire, prima jumatate de banana -mi-au dat speranta ca intr-o buna zi....poate, poate.

La gradi, la gustarea de fructe si legume, aceeasi poveste. Le impinge cat colo, plange daca insista cineva. Le taie in farfurie, le decupeaza, se joaca, le aranjeaza, insa nu le mananca. Am linistit educatoarea ingrijorata cand i-am spus ca ne confruntam cu asta de cand era bebelus si ca avem rabdare, speram ca se va schimba pe masura ce creste. Mananca in schimb ca si gustari felii de morcovi, bete de ardei gras si masline negre fara samburi.

De curand a mancat un mar mic intreg. L-a mancat concentrata, cu privirea pe el, de parca nu mai exista nimeni si nimic in jur. Prima capsuna -saptamana trecuta. 

Cum s-a intamplat? Fructele i-au fost oferite de copii cu trei patru anisori mai mari ca ea. Calin, vecinul nostru de 6 ani a luat-o de manuta, a dus-o in gradina, i-a aratat capsuna coapta, i-a spalat-o si apoi i-a oferit-o-papa, Miru, ti-am dat una buna si coapta! 

El nu stia, dar aceea a fost prima ei capsuna...

Mi-am amintit de Robert Cialdini, care povestea in cartea sa cat de tare se straduise sa isi invete fiul de trei ani sa inoate. Se pare ca am gasit o cale....

Cum de nu m-am gandit mai demult? :-) Daca sunteti intr-o situatie similara, nu disperati. Lucrurile se schimba pe masura ce copiii cresc. Exista multe alte cai-genunchiul pus in rugaciune, programarea subtila pe care o putem face cand ei se afla in stadiul undelor theta, la granita dintre somn si trezie, in faza de somnolenta ori ceea ce testam noi acum, sa ne convingem ca nu a fost ceva izolat-sa primeasca de la copii asemenea ei. 

Va las mai jos paragraful din cartea lui Cialdini, la care m-am gandit instantaneu cand am vazut-o pe Miruna mancand capsunile oferite de Calin...

"Aş fi vrut să fi ştiut despre rezultatele acestui al doilea studiu când, cu câţiva ani mai înainte de a fi publicat, încercam să reduc un alt tip de anxietate a fiului meu, Chris.
Locuiesc în Arizona unde curtea din spatele casei are aproape întotdeauna un bazin. O consecinţăregretabilă este aceea că, în fiecare an, mulţi copii se îneacă pentru că au căzut în bazine nesupravegheate. De aceea, am hotărât să-l învăţpe Chris să înoate de la o vârstă fragedă. Problema nu era că i-ar fi fost frică de apă. Din contra, îi plăcea, dar nu voia să intre în bazin fără să poarte colacul de plastic gonflabil oricât am încercat să-i explic, să-l ademenesc cu promisiuni sau să-l fac de râs. După ce n-am obţinut nici un rezultat timp de două luni de zile, am angajat drept ajutor un fost student al meu — un tip mare, solid, care lucrase ca gardă de corp şi ca instructor de înot. El a dat greş la fel de total ca şi mine. Nu l-a putut convinge pe Chris să încerce să renunţe măcar o secundă la colacul lui de plastic.
Cam tot la acea vreme, Chris participa la o tabără de zi care oferea copiilor o serie de activităţi incluzând folosirea unui mare bazin pe care el îl evita cu conştiinciozitate.
Într-o zi, la puţin timp după ce fostul meu student dăduse greş, m-am dus să-l iau pe Chris puţin mai devreme şi l-am privit cu gura căscată alergând pe marginea bazinului şi aruncându-se în partea lui cea mai adâncă. Intrând în panica, am început să-mi scot pantofii ca să sar în apă să-mi salvez fiul, când l-am văzut apărând la suprafaţăşi înotând sigur pe el către marginea bazinului, locul spre care m-am avântat şi eu ca să-l întâlnesc având încă pantofii în mână.
„Chris, poţi să înoţi,” am spus eu entuziasmat, „Poţi să înoţi!”„Da,” a răspuns el nonşalant, „Am învăţat astăzi.”„Asta-i minunat! Absolut minunat,” am murmurat eu gesticulând cu vioiciune pentru a-miexprima entuziasmul, „Dar cum ai ajuns astăzi să nu mai ai nevoie de colacul tău de plastic?” Arătând cumva ruşinat pentru că tatăl lui părea să reacţioneze cam exagerat, în timp ce îşi uda în mod inexplicabil şosetele într-o mică băltoacă şi îşi flutura pantofii, Chris mi-a explicat: „Ei bine, am trei ani şiTommy are şi el trei ani. Şi dacă Tommy poate înota fără colac, înseamnă că pot şi eu.”
Îmi venea să-mi trag palme singur. Fireşte, Chris se va uita la micuţul Tommy şi nu la un fost student lung de 1,85 metri ca să afle ce poate să facă sau ce ar trebui să facă.
Dacă m-aş fi gândit mai profund la rezolvarea problemei lui Chris de a învăţa să înoate, aş fi putut să folosesc bunul exemplu al lui Tommy mai devreme şi poate că m-aş fi putut lipsi de dezamăgirile acumulate în cele câteva luni de eşec.
Aş fi putut pur şi simplu să observ când mergeam la tabăra de zi că Tommy ştie să înoate şi, apoi, aş fi putut aranja cu părinţii lui ca băieţii să petreacă o după-amiază de sfârşit de săptămână împreună, înotând în bazinul nostru. Bănuiala mea este că fiul meu Chris ar fi abandonat colacul de plastic până la sfârşitul zilei." 

Pentru un zambet, te invit sa citesti si istoria mea cu....pofta de mancare.