Cum il pregatesc pe Vladi pentru diverse situatii neplacute prin simulari

Eu si Vladimir
 29 aprilie 2017

Imi amintesc prima simulare. Ne intorceam din parc si m-am trezit ca il intreb pe Vladi daca stie unde locuim. Eram in linie dreapta spre casa, ma asteptam sa exclame vesel si sa imi arate: uite acolo! Avea doi trei ani, nu mai stiu exact.

Imi amintesc bine ca am avut senzatia neplacuta ca atunci l-am trezit: s-a uitat in jur atent, dar dezorientat. Mie imi batea inima din ce in ce mai tare, dar m-am linistit singura-este inca mic, ce vrei de la el, incet incet, invata-l sa isi ia repere. Am folosit multe plimbari apoi ca sa discutam despre repere. Vladi, uite gradinita asta-de la ea incotro o luam spre casa? Cand ajungem la capatul strazii, ce facem? Stanga ori dreapta? In parc, il intrebam-incotro crezi ca este casa noastra? Arata-mi directia cu mana, peste care blocuri? Acolo ori acolo? Cand gresea, il ajutam sa isi ia puncte de reper. Paralel, repetam cu el numele strazii pe care locuim, numele noastre, ale parintilor. Asa se face ca la mare, cand avea patru ani, ne intreba tare pe plaja ori prin restaurante: mergem la noi la hotel Doina, camera 23? :-))

Am facut simulari cu el pe diverse subiecte. Daca te pierzi, nu ne mai gasesti in parc ori in magazin, ce faci? De mare folos ne-a fost o experienta - am vazut amandoi in parc o fetita care urla efectiv si alerga cu manutele in sus prin parc strigand "mama". Un bunic s-a oprit si i-a zis fiului meu sa alerge la ea pe pajiste, s-a temut sa se duca el, ca sa nu o sperie si mai rau. In timp ce al meu se urnea socat si incurajat de mine, eu am vazut mama fetitei la cativa metri de mine si m-am linistit. Ii dadea o lectie dura fiicei ei. O ocazie buna sa invete si al meu :-) S-a dus la ea si a intrebat-o: unde este mama ta? Cum te cheama? Vino cu mine la mama mea, ne ajuta ea. 

Dupa, cand inca era tacut si digera povestea, am simtit ca e cea mai buna ocazie sa discut cu el. Ce crezi tu ca s-a intamplat? Daca erai in locul ei, ce faceai? Tipai si alergai? Plangeai? Cautai pe cineva cu care sa vorbesti? Catre ce persoane te indrepti cand te pierzi? Ce le spui? Ce nu ai voie sa faci ? (sa plece cu persoane binevoitoare care se ofera sa il conduca sau care ii ofera mancare, dulciuri ori alte promisiuni-gen stiu eu unde este mama ta!) 

Am extins si am facut simulari cu diverse variatiuni - fii atent, te pierdem la gara. Ce faci? Nu ma panichez, nu tip, nu fug, incerc sa nu plang. Iau taxi si ii dau adresa noastra. Si chiar daca nu sunteti voi acasa sa platiti, tot gasesc un vecin care ma cunoaste. Am ramas tablou. Bun asa. Cu rugamintea sa nu povestesti nimic cu taximetristul, cel mai bine. 

In februarie, tatal lui l-a debarcat in strada pentru ca nu avea unde parca si l-a rugat sa mearga singur la intalnirea cu cercetasii. Ajuns acasa insa, sotul meu a recitit mail-ul si a inteles imediat ca a gresit ziua si ora si a lasat copilul singur in fata sediului inchis la cativa km buni distanta de casa. M-a sunat imediat, rugandu-ma sa iau legatura cu liderii cercetasilor (eram in Israel), in timp ce el se urca la volan cu anxietatea cat casa. Nu a raspuns nimeni. Ce crezi ca face, ne intrebam. Nu stiu, sper din suflet sa nu semene cu tine, mi-a smuls el un zambet (explic imediat). Cat timp a trecut de cand l-ai lasat? O ora, am fost si la cumparaturi dupa. A ajuns acolo si l-a gasit pe Vladi singur in biserica catolica. Plansese cand descoperise usa incuiata si pe nimeni cunoscut pe acolo, apoi isi enumerase optiunile: sa ia un taxi pana acasa (stia adresa), sa astepte in biserica, la adapost (era februarie, frig afara) sau sa roage pe cineva sa il sune pe tati, dar nu isi amintea bine numarul. De atunci, eu ii pun cate o carte de vizita de-a mea in buzunarele jachetelor, sa fie acolo. O schimb cand se jerpeleste bine. A ales sa astepte, stia ca orice intalnire cu colegii cercetasi dureaza doua ore si venim dupa el. Am fost mandri de el, de logica lui. 

Sotul meu glumea ca se bucura ca nu seamana copilul cu mine-noi doi ne-am pierdut odata intr-un parc mare, eu nu aveam telefonul la mine, asa ca el a gandit logic- ma duc la masina si o astept acolo. Eu insa am fost extrem de creativa, fara sa ma gandesc o secunda sa ma duc la masina :-)) Nici nu ii memorasem numarul de telefon, asa ca mi-am facut rapid o mica echipa din trei oameni care si-au luat din timpul lor sa ma ajute atunci sa il localizez :-)) Complicat de povestit.

De atunci, imi spune ca sa ma piarda pe mine pe undeva a devenit una din spaimele vietii lui, pentru ca surpriza va fi enorma si efectiv nu poate anticipa ce voi face :-)) 
"Nu esti previzibila", este reprosul vietii mele si stresul vietii lui :-))

M-am asigurat in timp prin repetitii de scenarii si povesti reale ca Vladi stie ce este cel mai bine sa faca cand se pierde undeva, cand este interceptat de straini care il roaga sa vina cu ei, ca stie drumul spre casa din parc, de la scoala, de la mega image. Ii pun mereu intrebari care il ajuta sa fie prezent si sa isi ia repere: cate statii am mers cu tramvaiul? Cate semafoare ai vazut? etc

Avem o parola a noastra, asa ca nimeni nu il va putea pacali cu texte gen-"m-a trimis mama ta sa te iau de la scoala"-daca nu stie parola, nu il va crede. Oricum nu va crede, pentru ca obisnuiesc sa ii spun din timp ce urmeaza sa facem, care este planul zilei. 

In desfasurare acum - discutam si simulam strategii de reactionare in fata agresiunilor verbale ori fizice din partea copiilor. Hartuirea verbala lasa rani adanci, asa ca vorbim mult despre copiii care fac asta - ii spun ca sunt copii raniti, care probabil vad ori traiesc asta acasa la ei, discutam despre comunicarea cea mai potrivita si despre cum sa nu se contamineze cu emotii negative ori despre cum sa isi schimbe el singur diverse stari emotionale ca sa se simta mai bine. 

Cand imi povesteste intamplari neplacute pentru el de la joaca, il ascult cu atentie si apoi, daca simt ca e loc si e cazul, il intreb ce putea face diferit, ce s-ar fi schimbat daca el actiona/gandea diferit, ce a apreciat la toata povestea ori la copilul care l-a deranjat. De la o vreme, include singur in poveste raspunsurile acestea, semn ca deja reflecteaza la intamplare si nu doar o relateaza vehement. 

De curand mi-a spus ca nu ii place cand i se pun multe intrebari, mai ales de catre persoane pe care nu le cunoaste bine si ca se inchide in el si nu mai vrea sa raspunda si persoanele acelea incep sa il intepe cu mici rautati stupide. Ce e, asa suparacios esti? Pai nu mai vorbesti, tinere, cu mine ? etc. I-am spus ca o metoda mai buna este sa puna si el intrebari. Cati ani ai, baietel? 7, Dvs? Ooh, asa multi? Sunteti pensionar? Aveti nepoti? De ce sunteti asa curios in ce ma priveste? etc. L-a amuzat tare ideea, insa a adoptat-o si l-am auzit folosind-o. Il incurajez din priviri ori de cate ori am ocazia sa vad si sa aud ceva de genul. Ultima data - venise Radu la noi (un baietel din vecini cu care ai mei se joaca aproape seara de seara). Este un pusti foarte vorbaret si curios-pune intrebare dupa intrebare. De ce esti in pijamale, Vladi, ca este inca lumina afara? Tu te culci asa devreme? La care Vladi: tu de ce esti in pantaloni scurti, Radu, a venit vara si eu nu stiu? :-) Nu am simtit urma de rautate ori ironie in intrebarile lor, nu e concurs ori ceva, sunt doar curiozitati un pic inconfortabile. 

Daca mami cade pe scari si nu mai deschide ochii, ce faci? Se poate intampla, nu vreau sa planga socat langa mine, ci sa ceara ajutor. Cui cere ajutor, ce spune daca alege sa sune la 112 ca sa fie realmente de folos - toate astea le discutam si le limpezim. De fiecare data, ii reamintesc si cum isi poate stapani anxietatea si stresul si emotiile generate de astfel de intamplari: respiratia adanca, din abdomen. 

Ii plac simularile si il vad cum devine atent si curios cand incep cu: auzi, Vladi, ce ai face daca....? Si povestesc un context. De multe ori am auzit "nu stiu", insa il las sa se mai gandeasca si ii ascult variantele. Discutam pe marginea lor, uneori povestesc din copilaria mea (adora si imi cere mereu alte si alte povesti de cand eram eu mica) ori din viata mea de acum si ii spun cum m-am descurcat eu in situatii similare, ce am gresit, ce a fost bun, ce puteam face diferit daca ma gandeam un pic mai mult.

Este un copil foarte receptiv, foarte bland, foarte cooperant. Metoda aceasta de pregatire, de educare prin simulari i se potriveste foarte bine, pentru ca are multa imaginatie, ii plac scenariile si ii ofera confort. 
Il echipez practic cu un raspuns care va trebui doar usor adaptat, ajustat in functie de situatia reala. 

Probabil asa faceti si voi, nu e nimic nou. 
Cand am ales sa scriu despre asta, m-am gandit la parintii foarte tineri si fara experienta, aflati la primul copil. Daca v-am inspirat, m-as bucura tare.