 |
| cateva zile |
Acum opt ani, la ora aceasta, ma leganam incet pe strada. Voiam sa merg la cumparaturi. Eram insarcinata cu Vladimir. Era timp pana la intalnirea cu el, trebuia sa vina spre sfarsitul lunii iunie.
Era cald, o zi de vara caniculara. La 8.30 dimineata deja ardea soarele. Stransesem asternuturile in casa, voiam sa le spal, cuprinsa de ultimul frison al sindromului numit "cuibareala". Asa au ramas, stranse, pentru ca la 9 si-un pic goneam deja spre spital. Tati avea emotii cumplite, era atat de zapacit, incat nu isi putea aminti pin-ul cardului. De trei ori s-a intors de la bancomat la masina sa mai ma intrebe o data. Pleca murmurand cifrele, apoi se intorcea iarasi. Radeam in masina. La spital ne-a dus un vecin si sotia lui, parinti de cinci copii. Imi amintesc ca ea a insistat sa imi iau bagajul. Eu o tineam una si buna ca este prea devreme, de-abia intrasem in a 37-a saptamana de sarcina, asa ca probabil merg doar la un control. S-au intetit contractiile si am simtit dintr-o data ca aceea este ziua. Am inceput sa ii vorbesc copilului nenascut, sa ii spun ce urmeaza, sa fie curajos, sa nu se sperie. Nici de lumina orbitoare din sala (o barbarie, dupa mine), nici de oameni. O sa fiu acolo pentru el, sa fie curajos. Ne vom intalni azi, sa nu uite asta. M-am rugat si am multumit in rugaciune. La spital, dupa ce au monitorizat contractiile, o asistenta mi-a zambit cu caldura: in doua trei ore nasteti. Am iesit ametita pe hol sa stau de vorba cu tati. Atunci s-a rupt apa. In liniste, fara sa inteleg pe loc ce mi se intampla. O asistenta i-a zambit sotului meu si i-a spus ca de-acum trebuie sa stau cuminte, in pat. Doctorita mea cauta sala libera, asistentele se agitau in jurul meu. Eu inchideam ochii si ii vorbeam continuu baietelului meu nenascut.
La 15.20 aparea pe lume Vladimir. M-a confiscat fara drept de apel. Ochisorii negri, tulburatori. Crezusem ca toti bebelusii au ochisorii albastri, aposi. El ii avea negri carbune. I s-au mai deschis putin acum, insa tot negri sunt. Parul lui tuns si frezat perfect de Marele Sef. Cu perciuni simetrici, linia dreapta la spate. Imi amintesc cum il priveam surprinsa. Crezusem mereu ca tunsoarea este o inventie omeneasca, ca ne nastem ori fara par, ori cu el dezordonat. Trasaturi fine, armonioase. Asistentele i se adresau cu mai, elegantule :-). Pimul lui body-albastru deschis, cu o gargarita mica, rosie in dreptul inimii. Un domn desavarsit, in miniatura. Petru Vladimir Burdalescu. Un pui de om.
De atunci, de acum opt ani, de cand sunt mama lui Vladi, ma simt ca o regina in preajma lui. Pot sa fiu imbracata in trente, cand il tin de manuta pe strada, ma simt ca si cand as purta o mantie de regina. Sunt mandra de el. Este frumos foc. Este o combinatie naucitoare de inocenta, candoare specifica varstei si intelepciune profunda, intelegere, genul de intelegere care vine din suflet, dincolo de cuvinte. Este impulsiv pe alocuri. Sufletist, generos, iubitor de oameni si de povesti. Sportiv. Dornic mereu sa fie de ajutor, sa facem "treaba buna" impreuna. Un pui de om care creste frumos. Un pui de om care imi tine cu tandrete inima spre pastrare.
Azi implineste 8 ani de cand este in vietile noastre. La multi, multi ani fericiti, Vladi!
13 iunie 2017
Comentarii