Vocea corpului


Ce amintiri are despre el corpul? Ce ar povesti? Cat de iubit si onorat se simte? Daca ar avea o voce, ce mi-ar spune? Se simte vazut, pretuit, onorat? Ori cal de bataie, sac de oase, separat de restul? Il doare ceva? Se simte usor, armonios , inchegat ori nu? Corpul tau ce ar spune? 

M-am jucat si i-am dat o voce corpului meu. Se simte lipsa de exercitiu, dar si recunostinta lui ca are sansa sa faca asta, ca se bucura de atentie. A fost dureros sa scriu, pentru ca am realizat cu cata iubire ma serveste si cu ce ochi critici si neingaduitori l-am privit mereu. Mereu nemultumita, mereu in conflict, aproape mereu il ignor, il dau la o parte, il supun la tot felul de abuzuri. Imi serveste la ceva toata ostilitatea asta? Nu. Daca simti la fel, te invit la curs pe 22 iulie, la Brasov. Cursul dureaza o zi, sambata. Duminica bem cafeaua impreuna in oras, ne plimbam si facem pe turistii, bucurandu-ne de corpurile noastre. 



M-am nascut. Mi se spune, inca din primele zile de viata, cat de urat sunt. Am par peste tot si asta nu pare sa fie bine, sunt negricios si zbarcit ca "o vanata uitata la piata in soare", sunt mic. Prea mic, subponderal.

Cresc incet, putin cate putin, dar cresc. Tanjesc dupa atingere, dupa imbratisari. Primesc uneori, mult mai putine decat as avea nevoie ca sa infloresc. Primesc si palme uneori, dupa cap ori la fund. Tot la fund, primesc bataie cu matura. Ceafa si fundul devin parti ale mele care exista doar cand dor. 

Apoi obrajii...si ei exista, sunt mangaiati si criticati-daca alunita aia ar fi fost mai incolo, semanai cu Margareta Paslaru. Parul-mama are un tic-imi da mereu parul dupa ureche. Imi simt urechea, pe cea dreapta mai ales, obligata sa se indeparteze de cap ca sa faca loc parului adunat acolo. 

Nu stiu nimic despre mine, ma vad in oglinzi, insa nu formulez niciun gand. Strain, nu sunt eu, nu conteaza, nu ma vad cu adevarat, nu ma "simt".

Primesc ochi. Mi se spune ca ochii mei intimideaza adultii. Ochii sunt diferiti, toata lumea ii remarca, toata lumea ma priveste intens in ochi. Ma rusinez. Ii acopar cu ochelari. Eu, corpul, am acum doar ochi. Primesc si o pereche de picioare mai incolo. Mama ma surprinde intr-o zi, pe drum, cu un comentariu legat de frumusetea picioarelor. Se bucura dintr-odata ca le am drepte, nu strambe ca doua paranteze. Nu stiu ce inseamna picioare drepte. Asa, sa nu treaca porcul printre picioarele tale! Rad, dar sunt tot confuz. Mama continua: un picior frumos seamana cu sticla de lampa. Tu asa le ai. Ai si tu ceva bun, spune ea.  Stiu ce este sticla de lampa, sunt copil crescut la tara. 

Peste ani, picioarele vor fi partea corpului pe care voi fi cea mai suparata si pe care le voi ascunde si urî zi de zi.

Stiu ca sunt urat, negricios, prea mic (mi se ofera vitamine si tot felul de remedii de crestere), am ochi... altfel si picioare drepte. Apar buzele. Senzuale, apetisante. Barbatii, unii chiar necunoscuti, le remarca cu pofta si imi spun. Capat un tic, imi absorb buzele inauntru. Ochi, buze, picioare. Asta e tot ce stiu despre corpul meu multi ani. Mi se onduleaza brusc parul. Cuoarea se inchide putin. Din lins, devine jucaus si ondulat, cu bucle largi. Imi indulceste trasaturile. Oamenii remarca parul. Buclele, culoarea castanie cu reflexe rosiatice. Mi se spune Lita (fir de cupru). 

Nu m-a durut niciodata nimic, asa ca nu am discutat niciodata cu nimeni despre organele mele interne. Despre piele, am aflat tarziu de tot, cand eram adult, ca este faina. Curata, matasoasa, fina. Am inceput atunci sa ma uit la pielea altor oameni si sa o ating pe a mea ca si cand as fi strain, sa vad cum se simte. Hotarat, am piele faina. Cand am dat nastere, in jurul meu s-au adunat studenti si asistente -imi admirau foarte vocali pielea-cu o culoare frumoasa, matasoasa, elastica. 

Am solduri, nu am discutat niciodata despre ele, nici nu am auzit vreo remarca. 
Am sani-au fost sursa de stres cand inmugurisera si incepusera sa creasca. Imaginea mea-un corp micut, slab, negricios cu niste sani-accesorii prea mari, imi facea greata. Imi doream sa creasca, insa sa nu fie prea mari, as fi fost un corp ridicol. M-au ascultat. Nu sunt mici mici, dar nici nu dau pe afara. 

Am o alunita pe frunte, in partea dreapta-o au si mama si sora mea. Una in talpa. Una pe fesa dreapta, dupa ele zicea mama ca m-ar recunoaste daca m-as pierde. Ma simt usurata, in siguranta-exista o harta formata din alunite care o va conduce pe mama la mine mereu, chiar daca ar trece ani in care nu m-ar mai vedea. 

Mai stiu despre mine ca sunt rezistent. Foarte rezistent. Pot sa merg mult pe jos, sa tin copiii in brate ore, sa nu mananc zile in sir, ma abtin cu brio kilometri sa fac pipi, rezist in soare fara sa ma ard, rezist fara imbratisari, o lovitura ma doare ani fara sa se diminueze durerea. 

Centrul de putere-burta-o necunoscuta. Gleznele-incearca sa imi spuna ceva, se frang des, ba una, ba alta. Ma fac ca nu inteleg. Fundul, latit de statul pe scaun. 

Perioadele cele mai fericite-au fost cateva...cand m-am simtit usor, armonios... Perioade grele-calupuri intregi. Sarcini, menstruatii dureroase, judecati de valoare care m-au afectat, abuz de hrana nepotrivita, haine chinuitoare, pantofi etc etc. 

Prea putina bunatate mi se arata. Servesc in continuare, sperand, sperand ca vreodata, candva....mi se va recunoaste maretia, frumusetea, geniul cu care am fost proiectat, informatia pe care o port, vocea pe care o am....

Cand ies eu la lumina? Cand ma voi simti bine, radios, curgator, lin? Ce trebuie sa invat despre mine? Cand ma intregesc si ma locuiesc? Unde esti, suflete al meu? Da-te jos din cap, aduna-te de pe drumuri, bucati zburatacite. Simte-te bine in casa ta, omul sfinteste locul. 

Sfinteste corpul tau, purtandu-l, onorandu-l, bucurandu-l. 



Comentarii

eumiealmeu a spus…
pe la 12 ani, sătulă de câte ori îmi spunea tata *scroafo*, am decis - da, sunt grasă. am început să port haine cu multe numere mai mari decât numărul meu, nu știu cât aș fi putut purta, dar eu luam din oraș doar XXL. de la 12 ani până la 27 așa am dus-o. toți mă întrebau de ce înot în acele haine și eu spuneam că așa mă simt bine, de teamă că dacă spun adevărul vor vedea cât de grasă sunt (cum că, dacă nu ziceam, ei nici nu vedeau - că sunt sau nu!).
la 27 de ani am ajuns în Suedia. era o poantă în epocă - nu te duce în America pentru că acolo au dat drumul la balene pe stradă. ei bine, în Suedia dăduseră drumul la balene siameze. cât eram eu toată, ele aveau un picior. așa spunea mintea mea, dar inima îmi spunea: ești grasă, știi bine că ești o scroafă.
cineva mi-a zis - încearcă și tu asta. am zis - nu sufăr, decât să fiu ca suedezele astea în eggeri, dăbălăzate, mai bine să ascund totul.
câte kg ai, m-a întrebat.
nu știu, mi-e teamă să mă urc pe cântar.
tocmai născusem și eram îngrozită de cât cântăresc.
persoana mi-a adus o bluză și o fustă minuscule.
așa vrei să ajung? am întrebat-o.
așa ești.
nu, eu port xxl.
acum te îmbraci cu astea.
erau 34.
m-a pus pe cântar.
aveam 47 de kg.
cum să fii o scroafă?
eu așa știu dintotdeauna - că sunt o scroafă.
de când m-am întors din SUedia nu mai am nicio problemă. cu kg altora, oricum, nu am avut niciodată, dar experiența aceea de viață, după 27 de ani, mi-a redat adevărul - dacă mă îmbrac de la fetițe de 12 ani, dacă port 154 la pantaloni, la copii, cum să mă văd grasă?
cred că ar trebui să nu fim mai atente la ce ni se spune, ci la ceea ce văd ochii noștri - o persoană unică, ce poate schimba lumea.
nu cred că am spus povestea asta de 2 ori. articolul tău m-a determinat s-o scot la iveală.
andreea a spus…
Cat de dureros! Ce nedreptatit trebuie sa se fi simtit corpul tau, cat de nevazut....:( Eu am sesizat cat de atenti devin copiii mei cand le spun despre corpul lor-uite ce nasuc iubit ai tu, ce piele frumoasa, mai Vladi, totul este armonios la tine! etc Pur si simplu imi sorb cuvintele, apoi ii vad cum se uita in oglinda sa vada ce tocmai am numit si nascut in mintea lor prin cuvinte....

Vii la curs pe 22? Haide, m-as bucura mult!