Nu as vrea sa fiu inteleasa gresit-nu spun nicio secunda ca "atunci era mai bine" ori ca regret ceva. Pur si simplu am avut parte de niste experiente care m-au slefuit in interior diferit de modul in care se intampla asta copiilor mei. Ce au in comun toate experientele mele insirate mai jos este un grad mare de libertate, fizica si interioara. Daca regret ceva cu adevarat, cred ca asta este: libertatea aceea, pe care copiii nostri o au acum controlat.
 |
| Aveam 14 ani in fotografia aceasta. Sunt pe un santier arheologic, la Parta, jud. Timis. In spatele meu si al lui Geza sunt Ileana si Dana. Ele sunt si acum in viata mea, lui Geza i-am pierdut urma. |
✉️ Corespondenta prin scrisori cu prieteni din tabere, santiere arheologice si simpozioane.
Scriam si primeam scrisori in cutia postala. Imi amintesc emotia deschiderii cate unui plic venit din Cluj ori Sfantu Gheorghe, din Timisoara mai tarziu, in liceu...Imi amintesc cum imi faceam lectiile, apoi ma prindea noaptea scriind scrisori....Imi amintesc cum radeam singura citindu-le pe cele venite de la prietenii mei, imi amintesc cutia in care le depozitam, cutie care in ani se facuse tot mai mare. Am mutat-o cu mine peste tot pana acum cativa ani cand am decis sa arunc totul. Imi pare rau putin, acolo era mult soare, inocenta, poezie. Kedves Andy, citeam sus pe pagina scrisorii de la prietenul meu Zoltan din Sfantu Gheorghe. Draga raza de soare, imi scria Sever, pustiul din Cluj de care ma indragostisem in tabara de la Cheile Turzii. Draga Cosanzeana, am revenit cu povestea pe larg, ma facea sa rad Shanyi, studentul la istorie din Timisoara care imi este prieten si in ziua de azi. Scrisorile acelea erau clipe de bucurie si iubire pura. Taberele si intalnirile noastre capatau noi si noi nuante, se prelungeau in mici sarbatori. Stiti cum arata o scrisoare scrisa pe sapte pagini de caiet studentesc? Cate ganduri si emotii incapeau acolo....
Primul hai-ku l-am primit intr-un plic...singurul pe care mi l-a deschis mama si care a facut-o sa spuna ca nu intelege nimic si ca ce e asta, vorbim codat? I l-a citit si lui tata, facandu-ma sa pufnesc in ras, desi nu voiam, eram suparata pe ea.
Miruna imi face desene, iar Vladi are adresa de mail si cont de skype. Cand nu sunt acasa, imi trimite emails. Uneori mail-uri mai lungi, in care imi spune ce idei mai are ori cu ce il mai supara Miruna, alteori cate un sfasietor mami, te iubesc! Stiu ca asteapta emotionat raspunsul meu, asa ca mereu dau reply imediat si ii scriu. Si totusi....scrierea si asteptarea unui mail nu vor avea niciodata atatea nuante si atatea emotii ca scrierea unei scrisori. Alegerea plicului, cumpararea de timbre, ziua in care imi faceam drum special catre o cutie postala in care sa las plicul, telefonul stradal cu fise la care mergeam sa sun cu prefix sa imi anunt prietenii din tara-vezi ca am pus scrisoarea, o sa ajunga la tine in doua trei zile....
Corespondenta cu prietenii mei a fost una dintre activitatile fara de care nu imi pot imagina parte din copilaria si adolescenta mea. Ciornele....ah, ciornele! Mi-am amintit si de asta acum-cand scriam stramb pe foaia alba ori cand mi se parea ca nu ma exprimasem prea bine!
🚲Joaca afară singuri pana noaptea târziu, explorarea cartierului.
Am crescut intr-un bloc nou construit si acolo toate familiile aveau copii de varsta mea. Eram o gasca mare si impreuna mergeam peste tot. Parintii lucrau, asa ca noi eram cu cheia de gat zi de zi. Ne chemam unul pe altul afara, umpleam parcul cu galagia si joaca noastra, ne puneam la comun maruntisul din pusculite ca sa ne luam inghetata polar, cateodata una la doi copii, faceam cazemate iarna si ne bateam cu bulgari, ne ajutam, ne cunosteam, ne aparam unii pe altii. Mergeam unii la altii in case si cate o bunica ori o mama ne facea cartofi prajiti ori clatite, jucam TOMAPAN cand ploua afara ori "spune adevarul". Spuneam povesti si radeam mult. Nu aveam tablete, telefoane, internet, nimic. Doar carti pe care le imprumutam unii de la altii (1001 de nopti, Jules Verne) si multa energie. Imi amintesc o data cand a venit mama acasa si holul nostru era ticsit de incaltaminte-in camera mea mica ne inghesuiseram 10-12 copii. Stateam pe jos turceste, in cerc si ne jucam ceva, poate chiar Tomapan si radeam mult....Mama ne-a adus mere taiate felii si aceea este una dintre dupa amiezele mele cele mai libere si fericite....
Acum...locuiesc intr-o zona cu case mari, cu curti superbe. Fiecare copil sta la el acasa, are in curtea lui tot ce si-ar putea dori-topogan, piscina, jucarii, insa este singur, insotit de cate o bunica obosita ori cate o bona amabila. Avem un vecin (sunt doua case intre noi) care merge la aceeasi scoala cu Vladi. Acum un an le-am propus parintilor sa ducem copiii pe rand, cu cate o masina, mi se parea aiurea sa mergem incolonati in trafic catre aceeasi destinatie, cand puteam sa ne reducem costurile grupand copiii...S-a uitat lung la mine....Fiecare copil sta cuminte dimineata pe locul lui in masina. De unde veselia mersului in grup la scoala? De unde atata libertate in zilele noastre? Suntem mereu cu frica in suflete - ca ni-i rapeste cineva, ca vor fi raniti, pierduti, rataciti daca nu ii insotim peste tot...Si pe buna dreptate, traim vremuri tulburi, cand nebunii tari sunt pe strazi si nebunii slabi in spitale, cum trist a glumit la Obregia medicul la care am facut practica. Impartit mancarea la scoala? Nu exista asa ceva.....Fiecare mananca ce are de acasa si nici nu le trece prin cap sa intrebe pe cineva daca vrea...Stiu asta, am fost in pauze de multe ori langa ei si i-am vazut...Nu exista intentia, gestul, gandul de a oferi, de a imparti cu camarazii de joaca.
🌞 Vacantele la tara. Bunicile acelea cu basma in cap sunt pe cale de disparitie, satul este in transformare, ce gasim la oras, gasim si la sat...Copiii mei nu vor cunoaste rutina unei zile autentice la tara. Cum e sa te trezesti in cucurigu-ul triumfator al cocosilor, cum e sa maturi curtea de frunze, sa dai la gaini, sa aduni ouale din cuibar, merele din pomi, sa mananci paine cu maia facuta in test, sa culegi plante medicinale pentru ca mamaie sa le puna la uscat si sa faca ceai, sa te trimita sa aduni corcoduse verzi ca sa acreasca ciorba. Nu vor sti nici cum e sa uzi rosiile seara si sa raresti lalelele care au umplut curtea din fata....Nu vor sti cum e sa mergi dimineata sub ceruri pictate la camp si sa te intorci seara, cu cea mai dulce osteneala in oase si sa te speli de colbul drumului cu apa de ploaie incalzita de soare....Serile de vara parfumate cu iesitul la poarta si spusul povestilor de catre batranii din vecini vor ramane si ele necunoscute pentru copiii mei. Dansul paparudelor cand era seceta, mersul la biserica duminica in cele mai bune straie, apoi la cimitir unde regaseam toti cunoscutii, ritualurile de nunta si inmormantare....vor citi despre ele poate, insa nu stiu cand si unde le-ar putea trai.
📖Mersul la biblioteca din cartier.
Citesc zilnic de pe la 6-7 ani. Prima mea carte citita singura a fost Paunasul codrilor. Vinerea aveam o ora de lectura la scoala si invatatoarea ne citea cate o poveste. Era ora la care in clasa era liniste deplina. In acea vineri ne citise din cartea Paunasul codrilor si nu terminase povestea. Nu mai ma puteam gandi la nimic altceva, asa ca mama a facut rost cumva de carte si eu m-am rezemat de perne incercand sa citesc. Imi amintesc perfect cum citeam fara sa inteleg, abia invatasem literele si desi citeam cuvantul, intelesul lui intarzia sa apara in mintea mea. Staruiam cu buchisitul, ardeam in mine de dorinta de a afla continuarea, asa ca dupa o vreme, povestea a inceput sa curga plina de imagini si senzatii noi. De atunci, nu a mai trecut nicio zi fara ca eu sa citesc. Se gaseau greu carti si adesea eram obligati sa cumparam cartea dorita la pachet cu o alta cu texte comuniste ori medicale....Imprumutam de la prieteni, mai ales de la profesori pensionari cu biblioteci mari ori mergeam saptamanal la biblioteca din cartier. Sa fiu bibliotecara a fost visul meu ani de zile in copilarie. Baietelul meu citeste mult, ii cumparam noi cartile, merge la scoala la clubul de lectura, intru adesea cu el in librarii si il invit sa isi aleaga singur cartile, insa nu va avea experienta imprumutului de carti cu talonul-permis pe care bibliotecara trecea cu pixul data la care sa le aduca inapoi....Accesul la lectura este mai usor pentru ei, ceea ce este bine. Ce lipseste? Nu stiu prea bine-responsabilitatea deplina pentru cartile luate, senzatia aceea de ceva nepretuit, valoros pe care o aveam cand primeam o carte noua, ritualul drumurilor cu cartile de dus ori de luat de la biblioteca, relatiile cu oamenii de la care imprumutam ori cu care discutam despre carti...
🍛Mesele de duminica la prânz când ori eram invitați undeva ori aveam noi oaspeți.
Nu imi amintesc ce faceam sambata, in general -poate curatenie, cumparaturi la piata...insa duminica era ziua aceea insorita (indiferent de vreme) cand ne trezeam mai tarziu, casa era curata si mama pregatea pranzul pe indelete. Ori aveam oaspeti la pranz, ori ne imbracam frumos si mergem noi la prieteni de-ai parintilor mei. Masa dura toata dupa amiaza, pana pe la 16-17....Nu se mergea in vizita fara flori pentru gazda, cadouri, o sticla de vin. Mancam in sufragerie, cu fata de masa alba, cu vesela cea mai frumoasa. Aveam desert, se beau cafele la ibric si adultii discutau ore in sir, radeau, isi povesteau vietile si intamplarile, dezbateau probleme sociale si filozofice, ascultau muzica, gaseau cai de a se ajuta reciproc. Daca erau foarte veseli, uneori si dansau. Zile mai lipsite de griji ca duminicile din copilaria mea si mai vesele si mai pline nu existau.
Mi-am dorit sa recreez atmosfera aceasta pentru copiii mei, sa avem prieteni la masa duminica. Nu am reusit. Stati prea departe, plecam din oras, lasam pe altadata, suntem obositi, haideti mai bine la o pizza in oras, stim noi un restaurant child friendly-am tot auzit lucrurile astea pana m-am resemnat si am renuntat sa mai sper ca ai mei copiii vor putea trai macar o mica parte din bucuria acelor zile cu oaspeti la masa. Pe noi nu ne-a invitat nimeni, asa ca nici macar jumatatea asta de poveste nu va fi traita.
Ne judecam fara mila, ne studiem si comparam, nu mai reusim sa ne bucuram unii de altii cu toata fiinta noastra. Suntem mai rezervati, ne ascundem dupa telefoanele noastre, ne exprimam opiniile prea zgomotos si vehement, obosindu-ne interlocutorii, stim mai bine, discutam doar despre servici etc. Ferice de cei care au inca aceasta placere si au parte de prieteni cu care pot gati si cu care pot conversa liber despre orice.
🚪Curateniile generale cu spălat geamuri cu ziare, șters pahare în vitrina, bibelouri. Zilele acelea de dinaintea unei sarbatori, cand se schimbau anotimpurile ori cand decidea mama pur si simplu cand toata familia, cu accent pe toata, era implicata in curatenie generala. Tata batea covoare, noi, copii, spalam geamuri cu ziare si ligheanul langa noi pana straluceau, stergeam praful de peste tot, mama spala (de mana, masina de spalat a avut mai tarziu...), mutam mobila, mama aseza totul in ordine in camara si in sertare in timp ce pregatea si mancarea...Mancam pe la doua dupa amiaza in casa curata si aerisita si nu exista tihna mai mare decat sa stai apoi sa citesti linistit asteptand inserarea si plimbarea prin oras....
Ii implic pe copiii mei in casa, ma ajuta amandoi la curatenie, Vladi duce gunoiul singur, sterge praful, uda florile, uneori spala si ceva farfurii. Toti patru insa nu am reusit sa dedicam o zi in care sa facem o curatenie temeinica....Pentru asta imi rezerv eu timp si atunci ma ajuta cineva platit sa faca munca mai grea.
Zilele acelea, desi implicau multa munca, erau percepute ca zile de sarbatoare. Eram toti impreuna, vedeam progresele, ne placea sa facem asta, anticipam bucuria si tihna pranzului impreuna si a zilelor fara griji care urmau...Acum abia reusim sa mancam uneori impreuna...
Nu le vor lipsi aceste lucruri copiilor mei pentru ca le stiu doar din povesti, realitatea lor are alte coordonate. Sunt doar lucruri care mie mi-au imbogatit si nuantat viata, mai ales viata interioara, mi-au dat siguranta si bucurie, m-au facut sa simt ca apartin nu numai unei familii, ci unei comunitati, unui trib...Copiii nostri sunt mult mai singuri, mai izolati, mai sastisiti de lucruri, nu de experiente.
Comentarii