Vina de a fi atragatoare

Aveam 16 ani. Scriam in fiecare minut liber. Luam premiu dupa premiu. Mi se recunosteau talentul, maturitatea, istetimea. Eram pasionata de psihologie, limba germana si literatura. 

Credeam ca voi fi scriitoare. 

Vorbeam germana, studiam psihologie (aveam abonament la revista Psihologia, la chioscul de ziare din cartierul meu veneau doua exemplare in fiecare luna si unul era al meu), scriam bine, ma pricepeam la oameni si credeam ca am drumul clar in fata. 

Imi imaginam ca voi studia psihologia la Cluj, ca voi avea acces la carti netraduse la noi gratie limbii germane si ca voi scrie, bucurandu-ma de succes. Aveam multi prieteni, gratie firii mele curioase si sociabile si ma bucuram de o viata de licean plina. 

Citisem undeva ca un scriitor bun trebuie sa se caleasca in redactia unui ziar, asa ca am acceptat sa fac parte din echipa de redactori a revistei liceului. Era coordonata de un profesor de limba romana, scriitor care publica romane sub pseudonim-un om care, desi nu preda la clasa mea, ma cunostea si ma invita adesea la clasele sale pentru a citi fragmente din ce scriam ori pentru a le vorbi copiilor despre bucuria lecturii. Ma trata ca pe o colega, asa ma si prezenta tuturor, mari sau mici: colega mea, scriitoarea Andreea Dragomir.... Eram doar un copil si apelativul acesta ma incurca. Oscilam intre mandrie si bucurie ca cineva ca el ma apreciaza si jena ca exagereaza. 

Imi amintesc bine dimineata aceea. Eram in redactia revistei -o sala micuta cu un birou la parterul liceului. Era liniste in scoala, toti erau la ore. Eu ma pregateam de incheierea unui interviu pe care i-l luasem profesorului-scriitor.   Putini stiau in scoala despre cartile lui, voiam sa il prezint tuturor si sub aceasta identitate. Vorbisem despre debutul lui, despre timpul alocat scrisului, profesoratului si vietii de familie. Era tata de fata, cu cativa ani mai mica decat mine. Eram fascinata, aveam cateva pagini pline de notite. Imi amintesc perfect cum imi vorbise despre unul dintre autorii lui preferati: William Faulkner. Cu admiratie despre scriitura lui, despre planurile temporale care se intrepatrund maiastru. Nu citisem nimic de Faulkner, imi notasem constiincioasa numele ca sa il caut la biblioteca. 

Nu am citit nimic nici pana in ziua de azi. Ca pedeapsa....

"Vedeam" deja interviul. Mi-am strans notitele, i-am multumit pentru timpul acordat si m-am ridicat sa plec. M-am uitat la ceas, mai prindeam un sfert de ora in clasa. Cand m-am ridicat, s-a ridicat si el. Dintr-un salt, a ajuns la usa si mi-a deschis-o. Nu am apucat sa ies. Usa s-a inchis la loc si eu am fost lipita de ea intr-un sarut umed si apasat. Eram in stare de soc. Imi ardeau buzele, mi se parea ca sunt umflate, inima mi se zbatea in piept dureros. Nu puteam gandi nimic, doar franturi. De ce ai facut asta? Nu asa voiam sa fie primul meu sarut! Nu vreau ca tu sa fii primul om care imi atinge buzele!  Mi-a mangaiat pierdut buzele cu un deget si si-a cerut iertare. Iarta-ma, esti ingrozitor de senzuala! Nu e vina mea, tu....

Am iesit pe usa cu hohot de plans in gat. Am vomitat la baie. Am plans. Am simtit furie crescand. Vinovatie. Multa vinovatie. Ma somam sa raspund la intrebarea unui eu cinic: spune, ti-a placut? Mai ceva ca in filme! Aproape ti-ai pierdut cunostinta de placere, recunoaste! 

Furie, furie, furie. Indreptata asupra mea mai ales. Cum stateai tu acolo, marea jurnalista! Asa iti trebuie! Naiva si credula si fraiera pamantului! Tie nu ti se intampla!  Imaginea lui, excitat si pierdut. E barbat, asta e! E vina ta si numai a ta. Barbatul pofteste, de cate ori nu auzisem femeile in neamul meu spunand asta cu ingaduinta? Femeia trebuie sa fie cea tare, sa nu ridice privirea, sa nu ridice fusta. 

Ajunsa acasa, tremuram in fata mamei mele. Mi se parea ca se vede, ca am buzele umflate, ca tumultul din sufletul meu razbate prin ochi. Mi-am frecat buzele cu periuta de dinti pana la sange. Nu imi amintesc zilele urmatoare. Ii simteam mainile mari si fierbinti pe obrajii mei, trupul mare de adult lipit de al meu, simteam sarutul flamand, furia, vina, placerea toate amestecate gretos. Furia insa iesea la iveala peste toate, ca un gheizer de apa fierbinte. 

L-am evitat. Cu greu, dar reuseam sa nu fiu niciodata in clasa cand ma cauta. Nu m-am mai dus la redactie, nu-mi amintesc ce pretext am invocat. 

Nu am mai scris un rand. Aceasta a fost rana mea si a ramas nevindecata. Nu am stiut cum sa ma opun lui altfel decat aruncand tot ce scrisesem pana atunci si refuzand sa mai scriu. Nu voiam sa mai fim "colegi", nu voiam sa ii seman, nu voiam sa ni se mai intersecteze drumurile. 
Am reusit, lasand pe drum bucati din mine. 

Niciodata nu am mai scris pana in 2007 cand am scris un articol pentru site-ul damaideparte.ro si apoi pentru blogul meu. Pe blog am inceput sa scriu pentru cei care care veneau la cursurile mele, multe ramaneau nespuse in sala de curs si aceasta era modalitatea mea de a ramane conectati.

Nu am vorbit cu nimeni atunci. Ani, multi ani nu am scos un cuvant despre asta. Nimanui. Si nu era ca si cand nu as fi avut prietene apropiate, care suportau orice sau carora nu li se intamplase nimic niciodata. Ori că mama nu avea urechi să mă asculte. Insa numai gandul unui scandal imi facea rau. O confruntare, cuvantul meu de licean contra cuvantului lui. Discutiile din liceu, susotelile, barfele. Nu eram in stare sa infrunt toate astea. Abia faceam fata emotiilor mele, furiei, nesigurantei, tristetii. Nu simteam pur si simplu ca pot face ceva in plus. M-am gandit atunci si la alte fete, care, ca si mine, ar fi putut fi in aceeasi postura plina de vina-prea atragatoare, ce-mi faci, nu m-am putut abtine. Nici macar gandul acesta, care a trezit in mine un imbold de lupta scurt, nu a reusit sa ma convinga sa ies din carapace. 

Asa ca am plutit in deriva o vreme, mi-am rescris obiectivele fara chef, am invatat sa traiesc cu o bucatica de suflet lipsa. Daca am avut vreodata in viata mea de licean un secret, unul mare, acesta a fost. 

Am vorbit despre asta de-abia recent, acum vreo doi trei ani, la o intalnire a unui mic trib de femei adunat in jurul Ioanei Maria Iliut. Si acum marturisesc public, ca reactie la vocile indignate ale multor cunostinte care nu inteleg de ce actritele agresate si hartuite sexual de catre producatorul Harvey Weinstein vorbesc atat de tarziu despre faptele acestuia. 

Eu le inteleg. Nu doar din perspectiva ideii ca el taia si spanzura in business si ca le putea afecta grav carierele. Le inteleg amestecul de emotii, blocajul, vina care le-a paralizat. In mintea fiecarei femei agresate exista acea voce blestemata care ii va spune ca este vina ei. Ca este sexy, ca are buze senzuale, ca este frumoasa si atragatoare. E vina ei, daca nu arăta asa, nu se mai întampla....
De parca aș fi putut controla cum arat, cat de senzuale sunt buzele mele ori cat de stralucitori ochii....De parca asta ar putea justifica pornirile animalice ale unora....