Ca să supraviețuiești, trebuie să spui povești
Umberto Eco
16 iunie
Nowhere to go. Când am auzit asta prima oară, m-am speriat îngrozitor. Cea mai neagră bănuială a mea, că suntem un accident stupid fără cap și coada în universul ăsta mare părea să se adeverească sub necruțătorul nowhere to go. Ade mi-a apărut brusc aureolată de o lumină divină când a râs și mi-a zis să citesc altfel: Now (acum) and here...Acum si aici. Tot ce contează este acum și aici. M-am liniștit ca după ce înțelegi că totul a fost o farsă, însă ceva rămășițe de spaimă au rămas, pentru că încă îmi dă fiori gândul că nu am unde să mă duc.
Sigur, am drumuri. Uneori cobor în mine, în apele mele tulburi, de unde pândesc rechini și piranha și alge lipicioase. Terapia merge anevoios, rumeg greu fiecare ședință, motiv pentru care nu mă duc săptămânal, ci doar atunci când simt că coboară asupra mea o stare de limpezime. Știu că e temporara, e ca și când toate sălbăticiunile se retrag și apele par liniștite, însă eu știu ce mocnește acolo. Chiar și așa, mă bucur când mă simt limpede și cuminte. Caută să te îndrăgostești, mi-a sugerat terapeuta ultima oară. Poftim? am întrebat-o eu crezând că nu am auzit bine. S-a lansat intr-un discurs despre efectele benefice ale stării de îndrăgosteală. Fizicul beneficiază, mintea este mulțumită, mai fertilă, sufletul hrănit etc. etc. Da, știu, îngăimam eu năucă, am mai fost și eu îndragostită, cândva, pe vremuri, deși acum ma îndoiesc serios că am fost. Îmi amintesc că la mine îndrăgosteala venea la pachet cu stări de neliniște, insomnii, slăbeam, eram încordată ca un arc, posesivă ca o nebună. Ce îmi spune terapeuta despre efectele benefice ale stării de îndrăgosteală nu seamănă deloc cu ce am trăit eu. La mine îndrăgosteala este asociată cu starea de boală și cine e atât de nebun încât să își dorească așa ceva?! I-am spus și ea a tăcut o clipă și apoi a spus: Am inteles, mi-ai dezvăluit ceva important despre tine, avem de explorat împreună povestea asta în ședinta următoare. Pentru că îndrăgosteala nu este boală, cum susții tu. Mă rog, și dacă ar fi cum spuneți, unde să mă îndrăgostesc eu și de cine? Ei, ai pus punctul pe i, a plescăit ea mulțumită, aproape speriindu-mă. Să te indragostesti de mersul leneș al unui autobuz. M-am ținut de scaun la gândul că terapeuții ăștia poate sunt mai dereglați decât noi, ăștia care plătim să venim la ei. De mirosul de flori de tei din aerul de afară. De zâmbetul unui coleg. Atât. Nu de tot colegul, doar de zâmbetul lui. Simțeam că amețesc un pic, făcând eforturi prea mari să pricep ce vrea de la mine. Obișnuia să îmi dea teme pentru acasă, tot felul de sarcini ridicole, mă descurcam așa și așa, dar asta nu era temă, era o glumă bună la care nici nu puteam să râd. A mai înșirat alte câteva exemple și apoi a încheiat ședința cu un aer mulțumit. Deci asta ai de făcut săptămâna asta: să cauți motive, pretexte de îndrăgosteală, să îți deschizi câte un pic inima în fiecare zi și să te observi. Ce simți, ce îți spune vocea critică din tine, ce visezi, ce se schimbă, ce rămâne la fel?
Mă scoate din reverie Cami, cu vocea ei care pare singura parte din ea neafectată de boală. A rămas limpede și cristalină, ca a unei copile în care troznește viata și în gâtul căreia gâlgâie ca un izvoraș bucuria. Dar vocea asta este înșelătoare, este ca apele mele din interior, care par liniștite, împăcate, însă, sub pânza de suprafață, colcăie jivine grețoase. Vocea asta este vocea unui trup în care dospește deja vizibil moartea.
Ce ai mai făcut? aud iar vocea cristalină. Nu întorc capul, mă gandesc la răspuns ținând în fața ochilor chipul ei de pe vremea când boala nu mușcase din ea. Chipul ei sănătos, nemachiat, cu pielea ei frumoasă și curată, cu ochii de căprioară și sprâncenele arcuite. Acestei Camelii îi răspund. Am temă să mă îndrăgostesc de orice. Serios? Asta e fantastic, vino aici și povestește-mi!! Fantastic, repeta ea uluită, asta e și ideea care mi-a venit mie săptămâna trecută. Eu deja exersez și nu e greu deloc, sunt mai fericită ca niciodată. Vino o dată aici să vorbim, mă strigă nerăbdătoare, las-o naibii de curățenie, mă stresezi. Am descoperit ce voluptate poate fi în neglijență, în a trăi fără să îți pese de toate prostiile și tu mereu încerci să pui lucrurile în ordine. Lasă-le așa, îmi place de mor, te rog. Toată viața am fost ordonată, maniacă chiar. Acum experimentez altceva și numai pe tine te deranjează. Treci aici și povestește-mi. Fantastică terapeuta asta a ta, dacă m-aș simți în stare, m-aș duce și eu la ea. Pun pariu că am deveni prietene instantaneu! Prea gândim la fel.
Mă simt de parcă aș fi pe scaunul electric și primesc când și când șocuri. Toată lumea înțelege, numai eu nu. Parcă sunt un dinozaur de plus, umplut cu vatelină. Totul ajunge la mine estompat și confuz. Lumea se schimbă și eu nu înțeleg. Cami pare mai vie ca mine, deși n-a mai iesit din casă de șase luni și uneori are dureri mari. Forța asta îi vine probabil din faptul că apele ei interioare sunt mai curate și mai puțin populate ca ale mele. Apele ei sunt ca un gheizer cu apă dulce, țâșnesc în sus și o scaldă în bucurie și acceptare. Mă cutremur când încerc să îmi imaginez cum aș fi fost eu în locul ei. Să mi se întâmple mie ce i s-a întâmplat ei. Aș fi fost devorată nu de boală, ci de propriile gânduri. Ascuțite ca niște colți de șobolani, insuportabile, m-ar fi devastat înainte să apuc să urmez vreun tratament experimental, asa cum face Cami. Și necredința, m-ar fi ucis și asta. Ea vede semne peste tot, traduce și interpretează tot, parcă universul nu are altă treabă decât să îi lase ei mesaje criptice! Chestia e că o și nimerește și asta o face să se simtă încrezătoare, e fericită ca un copil care se joacă. Nu pot să înțeleg chestiile astea. Universul mie mi se pare o uriașă gaură neagră, o gluma sinistră, iar mesajele pe care are grijă să le primesc eu, sunt odioase. Trebuie să mă prefac că toate merg bine, să îmi păstrez o insuliță de normalitate, alcătuită din rutină și mici plăceri vinovate. Am simțit nevoia și de o cârjă și asta e terapeuta. Toate astea mă ajută să nu mă simt devorată de universul ăsta atât de prietenos cu Cami și atât de hain cu mine. Poate e și el limitat, nu poate fi bun și jucăuș cu toți, nici măcar un părinte nu își iubește la fel copiii. Unul e, de regulă, preferat. In cazul nostru, Cami.
Ți-e frică de moarte, Cami? o întreb brusc. Nu, râde ea. Serios? mă mir eu. Serios. răspunde ea prompt. Ce, ție ți-e frică să te culci seara? Nu, ba chiar aștepți cu plăcere somnul. La fel și eu moartea. Rămân pe gânduri. Deci de asta nu adorm eu ușor, de asta am insomnii, sufăr doar de frica de moarte, ce chestie că terapeuta nu s-a prins înca! Am să îi spun, să explorăm, cum îi place ei să spună, si tema asta. De când mă știu, am adormit greu. Când eram copil mă rodea curiozitatea, voiam să văd ce fac ceilalți cât eu dorm, mă interesa de fapt să mă conving că viața curge și fără să fiu eu prezentă, lucru care, pe de altă parte mă terifia, deci atât de neînsemnată eram, încât toate se derulau fără să se observe lipsa mea! Curiozitatea și neliniștea asta s-au transformat pe măsură ce au trecut anii în frică, așa că nu e de mirare că acum dorm atât de puțin și de prost. Singurele nopti bune, în care am dormit și eu adânc, sunt cele petrecute la adăpostul spinării fostului meu soț. Mă simțeam în siguranță acolo. Lipită de spatele lui mare și cald dormeam fără vise și lupte...N-am avut nimic împotrivă să plece, am regretat și încă regret doar căldura aia odihnitoare pe care o emana trupul lui adormit și inofensiv. Nu e niciun geschäft să mă iubești pe mine, îmi spun singură. Îmi văd doar interesele, care sunt atât de mici și meschine!
Stăm pe băncuța de lemn de pe balconul ei, respirând mirosul de tei înflorit. Am ceai verde cu iasomie la frigider, vrei? Îhîm. Cât Cami a dispărut in apartament, eu i-am luat la rasfoit galeria cu poze de pe mobilul ei. O multime de selfie-uri. Diverse expresii. De ce iti faci poze? am întrebat-o nedumerita cand s-a intors cu ceaiul. Ce e cu apetitul asta pentru decrepitudine? ma intrebam siderata in gand. A, selfie-urile? Asa deci, te uiti in telefonul meu? a zambit. Ma cearta? Nu imi dau seama. Ironiile ei pot fi atat de fine, incat nu reusesc prea des sa ma prind de ele. Mai bine, oricum. Formulam in minte o explicatie-chiar asa, nebuna pamantului, de ce i-ai luat telefonul, cu ce drept, cand ea mi-a facut o poza, s-a asezat si mi-a explicat ca selfie-urile sunt o forma de autocunoastere. Cum asa? intreb cu frica ca iarasi par o proasta limitata. Nu imi amintesc ce chip am cand vorbesc cu cineva. Imi fac selfie-uri ca sa imi amintesc cum arat. Uneori reusesc sa tin minte, alteori nu. Tie nu ti se intampla? Ma incrunt. Nu, mie nu mi se intampla. Ce-i drept, Cami are atâtea chipuri încât si daca as fotografi-o o data pe minut, ar arata diferit in fiecare poza. Nu ca mine-am aceeasi fata, ba chiar aceeasi expresie in toate pozele pe care le am. Poti vedea trecerea timpului, fara schimbari semnificative-aceleasi linii, aceeasi tunsoare, aceeasi expresie de animal de plus umplut cu vatelina. Chipul ei este atat de mobil, de schimbator, reflecta atatea emotii, atatea trairi. Ii zic asta. Ai remarcat? zambeste ea in coltul gurii. Acum intelegi de ce nu tin minte cum arat? Cred ca asta e provocarea mea-sa integrez toate chipurile, sa le aduc sub un singur numitor comun.
Si provocarea mea este sa extrag din personalitatea mea liniara si plata mai multe nuante, mai multe chipuri, ma gandesc. Ar trebui sa umblu cu un carnetel de notite, sa notez idei si sa le discut cu terapeuta. Ce-ar zice oare de ideea asta? Asta incearca sa faca cu mine? Sa ma nuanteze, sa ma faca sa traiesc pe mai multe tonuri si paliere? Sunt plata?
Dacă terapeuta mea și Cami s-ar cunoaste, ce ar discuta? Mi se face puțin greață. Ele sunt la un nivel la care eu bajbai orbește sa ajung. Profunzimi? Cred ca prefer simplitatea mea, liniaritatea mea. Si sanatatea mea, adaug cu rautate. Mi-e rusine apoi....nici Cami nu are nicio vina...asa a fost mereu...vesela, curioasa, desteapta. Si eu am fost mereu la fel-cuminte, plana, previzibila. Nu e vina nimanui, asa este scris. Maktub, zisese terapeuta candva. Reținusem cuvântul, cu gândul secret că poate într-o zi mă voi simți suficient de îndrăzneață să mi-l tatuez . Nu o facusem inca, pentru ca nu ma putusem hotara in ce loc.
Știai că teii nu sunt trăzniți niciodată? îmi spune Cami arătându-mi teiul cu frunze în formă de inimă din fața balconului ei. Ce parfum, Dumnezeule! inspiră ea cu nesaț. Mă opresc cu greu să comentez: da, Cami, teii nu sunt trăzniți, sunt trăzniți cei din spatele geamurilor la care cresc teii! Cum de nu te-ai prins? Cami, casa asta îți poartă ghinion!
Caut să îmi amintesc când s-a îmbolnăvit, dar cu boala asta, poți vorbi de fapt nu de momentul îmbolnăvirii, ci de cel al aflării adevărului și evaluarea pagubelor. Simt că urăsc și mă tem de teiul ăsta cu frunze în formă de inimi, mi se infiltrează în minte ideea că el este de vină pentru starea ei. Dacă s-ar muta, oare s-ar vindeca? Să îi zic?
Bem ceai verde cu iasomie. Imi place. Mi-am luat si acasa, aceeasi marca. Insa nu are acelasi gust ca cel facut de Cami. Ma trezesc spunandu-i asta, nu voiam, dar gura a luat-o pe dinainte. Ea ma asculta atenta, tine mainile cu degetele ei lungi si fine in jurul canii cu flori de cires apoi schiteaza un zambet: nu e de la ceai, stiai ca materialul canii schimba gustul ceaiului ori cafelei? De ce crezi ca portelanul este atat de scump? De ce crezi ca linguritele de argint erau la mare pret? Holbez ochii. De unde stie toate lucrurile astea? Sotul meu alesese cana din care beau ceai-era din ceramica, luata de la un targ in Bucovina. Era ordinara, simpla si cand maraisem impotriva ei, cu gandul la frumoasele cani din bucătăria Cameliei, îmi spusese ca e mai bine sa fie cani urate, sa nu plang dupa ele cand se sparg. Nu-mi placuse cum punctase asta, pe vremea aceea eram o impiedicata si o catastrofa in bucatarie, scapam tot din mainile astea blege, lucru care il facuse pe sotul meu sa exclame: nu stiu daca o faci intentionat ca sa scapi de treburile casei sau chiar esti atat de moale si aiurita incat nu te descurci sa duci cana de ceai la gura fara sa o scapi! Ramasesem fara aer cand il auzisem, incercasem sa plang in baie, dar tot ce putusem sa fac fusese sa scot un scheunat sinistru. Peste ani, i-am povestit terapeutei despre incident si ea m-a intrebat zambind cam malitios: le scapai pentru ca voiai sa scapi de treaba? Mie poti sa imi spui, gandeste-te bine. Nu m-am infuriat, desi mi-a trecut prin cap, ci am ales sa explorez, cum zice ea, si aceasta posibilitate. Da, le scapam in draci si apoi ma uitam socata la cioburile de pe jos, nu stiam atunci ca si viata mea cu omul ala care lua farasul si matura, se va sparge cioburi mai tarziu un pic. Imi placea sa ma serveasca, mi-e clar acum. Dar de ce alesesem calea asta! ma miorlaiesc la terapeuta. Ea rade si zice: nu lua mutra asta cu mine! Cand te autocompatimesti, iti amintesti, e ca si cand te autodescanti, te vrajesti singura, iti faci rau. Renunta la asta, nu iti face bine. Ma uitam la ea fascinata, cred ca enunturile astea cu iz magico-spirituale pe care nu le intelegeam prea bine ma tineau legata de cabinetul asta de atata timp. Ce alta cale puteai alege ca sa fii servita asa cum iti doreai? Voiai ca el sa vada printesa din tine? ma tachineaza scorpia asta pe care o platesc cu bani grei. Printesa, pufnesc eu, ironica, dar ochii mi se umplu de lacrimi. Ma doare si nu stiu sa zic unde si de ce. Plangi, e ok, sopteste ea cu iubire si grija si nu ma pot supara pe ea deloc, niciodata. Ma incolteste, ma irita, ma tachineaza, se joaca cu mine uneori cum te joci cu un caine pe care il zgandari cu batul dincolo de gard. Dar oricat de zbarlita as fi, recunosc, in al doispelea ceas recunosc, dar o fac-ca functioneaza, ca iese puroi, ca ma vindec si ma cunosc. Iar m-au furat gandurile.
Trag cu coada ochiului la Cami. Soarbe din cana ei de portelan cu flori de cires si mi se pare ca are are o expresie tristă.
Mă alarmez brusc, ma agit-oare o doare ceva acum? Cum o fi in pielea ei? Eu debitez vrute si nevrute aici, ma las furata de ganduri , fara sa fiu prezenta aici, acum, langa ea.
Ce-i cu moaca asta vinovata? ma ciupeste de obraz Cami, care se ridicase de pe scaun sa isi duca cana in bucatarie. Cum merge terapia? ma intreaba cu un glas obosit. Ma inteapa lacrimile, tusesc putin sa imi dreg vocea in timp ce ma gandesc disperata: ce ar ajuta-o, ce sa fac sa ii fie bine? Vrei sa plec, tasneste intrebarea. Ce-ti veni?, se opreste ea mirata. E obosita, daca plec si ea moare, daca doarme si nu se mai trezeste? Nu arata deloc bine si mi-e rau la stomac cand o vad, neputinta ma zgarie pe dinauntru cu perfidie. Nu înțeleg de ce viața se scurge așa din singura ființă plină de viață și soare pe care o cunosc. E ca și când cineva ar fi tras dopul la cadă, viața ei se scurge pe acolo și tot pe acolo, apa ei curată este invadată de mizerii. Cât va dura până nu va mai fi deloc apă curată în ea? Îi descriu imaginea. Zâmbește stins și mă întreabă: dacă ai avea un pahar cu apă curată în mîini și cineva ar pune cerneală în ea, una-două ori mai multe picături, cum ai face să cureți apa din nou? Ce vorbești? ma încrunt. Apa nu mai e bună de băut, aș arunca-o! Eu nu pot, Ade, să îmi arunc viața la gunoi! spune apăsat. Gândește-te, trebuie să fie altă soluție, nu? Pastile de purificat apa? încerc stresată. Da, admite, ea, pastile. Le iau deja, am tratamentul care dă rezultate, știi bine. Altceva? Nu mai știu, mă dau bătută. Șoptește ca pentru ea: torni apă, multă apă curată până în pahar nu mai rămâne decât apa curată....
Îmi dau lacrimile. O îmbrățișez. Multă apă curată, apă vie, viață trăită....
Am chemat un uber să mă ducă acasă. Am aruncat niște flori uscate dintr-o vază, apa lor verzuie mirosea a moarte, mi-a venit să vomit. Duș îndelung.
26 iunie
Mă întreb de multe ori cum mă vede Cami. Dacă s-ar putea materializa Adela din capul ei, ar semăna cu mine? Doua făpturi, una lânga alta-cea plăsmuită din capul ei și eu, cea reală. Consistențe diferite, lumini și umbre surprinzătoare. Capetele noastre ca niste imprimante holografice. Mi-ar plăcea funcția asta-să plăsmuim pe loc ceea ce adunăm în noi-piesă cu piesă până când avem o imagine apropiată de cine suntem noi, de fapt, nu de cine este ființa reprodusă. Sau conținută, nu reprodusă. Hai că încep să vorbesc ca terapeuta mea. Săptămâna trecută mi-a vorbit despre “conținere”, despre cât de confortabil ne simțim când suntem “conținuți” cu adevărat. O ascultam și îmi imaginam un scrânciob din lemn cald în care sufletul meu ca un abur delicat se unduia răsfățat de pereții leagănului. Nu, nu cunosc senzația asta. Nu “conțin” și nu am fost “conținută”. Și viata mea aproape a trecut. Poate dacă aș fi fost mamă?….Am auzit la radio ieri despre o mamă tânără care și-a ucis copila de trei ani. A împins-o din leagănul sufletului ei, nu a mai “conținut-o” ? A vomitat-o în afară și apoi a călcat-o în picioare, metaforic vorbind. Nu toți putem “conține”, concluzia. Eu nu pot. Măcar nu omor pe nimeni. Dar nici nu se apropie cineva prea mult.
1 iulie
Cami mi-a zis cândva că Dumnezeu a creat oamenii ca să se poată cunoaște pe sine. Încep să înțeleg ideea. Eu nu mă pot cunoaște pe mine-pot presupune multe despre mine, dar nu mă cunosc în absența interacțiunilor cu alți oameni. Să nu mai fugi de oameni. Nu fug, mă apărasem de cuvintele terapeutei. Și nici să nu stai pe loc, mi-o tăiase scurt. Mergi spre ei, zâmbește, ia de mână, servește, nu sta și nu fugi, înaintează. Și dacă ceilalți fug ori stau pe loc când eu....înaintez ? intrasem și eu în logica asta de neînțeles a terapeutei. Fugi mai tare ca ei, dacă ei fug, le e frică, dar cu iubire poți cuceri. Bleah, în sinea mea. Și dacă stă? Adică e pasiv? Oferă și iar oferă. Adică să fac cercuri concentrice în jurul omului? Să gravitez ca o musculiță în jurul becului în timp ce celălalt mă examinează/ignoră? Ești imposibilă, conchide terapeuta. Ne vedem săptămâna viitoare. Am temă? o întreb. Mă străpunge exasperată cu privirea. Pe curând! Pe curând. Am venit bou, plec vacă. Cam asta e terapia. Poate nu mai vin deloc. Bani aruncați.
5 iulie
Am aflat că Adela înseamna nobil în germana veche. Nu știu germana și nu gasesc sincer nimic nobil in fiinta mea. Dintre toate semnificatiile posibile, numele meu o are pe cea care este cea mai indepartata de mine. Nu gasesc nimic nobil, nimic. Am cautat sa citesc cu ochii mei etimologia, sperand ca poate nobil este un sens mai indepartat sau metaforic, ca, in realitate, numele inseamna buruiana sau ceva de genul asta. Nu am gasit. Adela inseamna nobil, iar buruiana, ca tot am cautat, este semnificatia numelui Erika. Care chiar e dragut, desi suna cam ascutit si razboinic, asa. Adica imi imaginez o Erika cu dintii inclestati, genul care sufera de bruxism.
Comentarii