 |
| Cu Vladi in brate Avea aproape un an |
Cu ani in urma, pustiul meu se uita la desenele cu Cei trei purcelusi. Era absorbit, asa ca am fost atenta si eu putin la dialogul din desen. Am prins tocmai momentul in care celor trei purcelusi li se explica ca vor trebui sa paraseasca casa parinteasca si sa isi faca propriile case. Ei se lamentau de mama focului, pustiul meu se incrunta sensibilizat de "drama" purcelusilor.
Am prins momentul sa il intreb (si sa il tachinez putin, recunosc) daca stie ca intr-o zi si el, la fel ca cei trei, va pleca de acasa. Asteptam zambind raspunsul. A replicat imediat: eu nu o sa plec niciodata de acasa! Si totusi, va veni ziua in care vei dori sa faci asta. Nu cred, mami, eu nu vreau sa plec de acasa!
Acum era chiar speriat, asa ca n-am insistat, doar mi-am zis in sinea mea ca asta jur ca trebuia filmata, sa i-o arat cand va fi adolescent! L-am lasat sa vada desenul, sa vada cum purcelusii iau decizii, cum isi construiesc casutele, cum se apara de lupul cel rau.
Cred ca a fost un desen puternic pentru el, pentru ca i-am si clatinat siguranta ca el este diferit/separat/lui nu i se poate intampla nimic din ce vedea acolo. Avea cam 3 ani atunci.
Ulterior, am mai reluat discutia aceasta cu el, il macina ideea cu plecatul, asa ca atunci cand m-a intrebat necajit nevoie mare: dar de ce vrei tu sa plec eu de acasa? Unde sa ma duc? i-am explicat ca eu si tati suntem doua carje puternice pentru el, ca el are viata lui si trebuie sa o traiasca si ca noi ii vom sufla in aripi pana va fi mare si suficient de puternic sa zboare singur. Era uluit. I-am spus ca acum este mic, invata lucruri si se poate tine de noi bine bine ca sa invete despre tot ce este aici. Uneori obosesc eu si sunt nervoasa, dar atunci functioneaza bine tati si el nu cade, orice ar fi. Alteori este invers. I-am dat exemple de lucruri pe care le facem noi pentru el, chestii marunte, si pe care urmeaza si ne asteptam sa le faca singur pentru el pe masura ce creste si prinde puteri: sa ii inchidem incaltarile, sa tragem apa la wc, sa il spalam pe cap etc. Mici actiuni pe care treptat le va prelua de la noi cumva si le va face singur. I-am spus ca e un transfer de putere si pe masura ce va creste, noi vom face tot mai putine lucruri.
Vom mai ramane intr-un final doar ca cei care il iubesc pana la stele si inapoi si ii vom vrea binele mereu. Uneori poate vom vedea lucrurile mai bine ca el si ii vom spune ce va urma sa se intample. El insa va decide ce si cum va face. Noi ne vom imputina si vom imbatrani si el va fi din ce in ce mai puternic si mai independent. La de ce-ul insistent i-am spus ca asa este de cand lumea si pamantul si nu stiu momentan raspunsul.
La ceva timp dupa povestea de mai sus, a urmat un alt episod interesant. Eram cu masina si, in spate, langa scaunelul lui, uitasem un pachet inceput de biscuiti cu ciocolata. La un semafor, cand am intors capul, am vazut ca mananca. I-am zambit si i-am spus unul sau doi ai voie, mami, da? (regula valabila si acasa). Hm, cand am ajuns la destinatie, pachetul gol. Eram suparata pe mine ca l-am lasat acolo langa el, ma tot biciuiam ce mama inconstienta sunt, insa ce a urmat mi-a dat sansa sa il invat o lectie importanta. Si sa invat si eu ca nu sunt responsabila si nu trebuie sa fiu pentru tot ce i se intampla.
Cred ca episodul cu biscuitii a fost inceputul imputernicirii si a renuntarii la setat reguli din partea mea. L-am dat jos din masina ca sa mergem unde aveam treaba si atunci a inceput sa planga ca il doare rau burtica. De ce crezi ca te doare? Ai nevoie la baie? Nu. Dar ma doare rau. Ai mancat cumva prea mult, e prea plina? Da. Iti amintesti ce ti-a spus mami pe drum? Unul sau doi? De ce crezi ca am spus asta? Ca sa evitam o durere ca asta! Nu pentru ca nu vreau eu sa mananci tu biscuiti sau ca raman eu fara, imi pot cumpara altii. Eu de acum incolo iti spun si tu faci, ca si azi, ce vrei tu. Decizi tu daca e bine sau nu.
Pe masura ce a crescut, l-am incurajat sa ia decizii singur. I-am spus tot ce stiam despre subiect si l-am intrebat ce vrea sa faca. L-am incurajat sa argumenteze punct cu punct atunci cand are alta opinie. L-am lasat sa faca excese-gen o zi intreaga pe covor asambland un lego mare. I-a luat 7 ore-timp in care a venit scurt la masa si a disparut fara un cuvant cand a terminat. Seara era obosit, palid si nu se simtea prea bine. O alta ocazie buna in care sa vorbim despre cat de bine este sa alternam lucrurile, sa facem lucruri care ne plac, lucruri care poate nu ne plac, dar trebuie facute, ca spalatul vaselor, lucruri importante pentru altii etc. Ii dau exemple din activitatile mele si ii spun care imi plac de mor, care nu, dar le fac totusi, cum alternez timpii, ca sa inteleaga mai clar. Cand e de joaca e de joaca, cand avem treaba, ne tinem de treaba este o mantra pe care i-o spune acum si el surioarei lui cand cauta sa o convinga sa faca si altceva.
Din excese a invatat sa aiba grija singur de el. I-am spus ca sigur, puteam interveni noi sa ii spunem stop joc, hai afara la aer, asa ar fi facut poate alti parinti, dar eu vreau sa ia el decizia asta si sa fie constient de consecintele deciziilor. Si cum ar putea daca ar sti doar din povestite cum e de partea cealalta?
Uitam ceea ce ni se spune ori ni se arata, dar nu uitam niciodata cum ne-am simtit.
Asa se face ca am reusit sa evit in cei 8 ani de cand sunt mama lui Vladi setarea ferma, autoritara a regulilor. Sigur, aparent avem reguli, insa ele sunt asumate de el, face lucrurile pentru ca le intelege bine, nu pentru ca ii este frica de mine si de nu stiu ce pedepse/restrictii ar urma pentru el din partea mea.
Intr-o seara nu au vrut sa se spele pe dinti, nici el, nici Miruna, pe motiv ca sunt obositi si se spala maine. Am zis ok, ei au facut ochii mari cam neincrezatori. Putem merge in pat asa? Dap. Am cautat pe google imagini cu dinti cariati. I-am chemat si i-am intrebat: ce ziceti, va plac? Ati vrea si voi? Nu albi si aliniati ca ai mei, ci asa. Nuuuuu, erau ingroziti. Atunci nu va spalati azi pe dinti, e primul pas. Noapte buna, ma duc la culcare. In secunda doi vajaiau periutele de dinti in baie si se indemnau unul pe altul: spala bine, Vadi! Si tu, Miru, da peste tot, ca daca te vad cu dintii asa, mor!
Apropo de excese- uneori Miruna imi cere acadele lollipop. A avut rar acces la ele, dar uneori le vede in magazin si pe drum spre casa incepe litania. Eu nu ii spun nu, din contra, zambesc si o intreb (are 4 ani, inca merge tehnica asta la ea): cate vrei, Miruna? Una? Doua? Trei? Doua!, zice ea. Iti ia mami 5, vrei? ii dam una si lui Vladi? Ce culoare sa fie pentru Vladi? Nu, mai bine 10, sa avem mai multe! Una mie, una lui Puiu (bunicul), una pastram lui tati….etc etc. Si o tinem asa, sporovaind vesele despre zecile de lollipops pe care le vom lua, despre culori, despre cand le mancam, cui mai dam, pana cand Miruna trece la altceva de bunavoie si natural.
Am scapat de multe ori cu tehnica asta din situatii cu potential de tantrum si stres. Nu zic niciodata nu, doar plusez pana la saturatie. Creierul nu face diferenta intre realitate si imaginatie - un mic truc psihologic.
Intr-un film am vazut urmatoarea scena: o mamica politist, mama singura a unei fetite de 6-7 ani. Fetita invatase sa injure si facea asta la scoala. Evident, mama era chemata des in biroul directorului ori primea telefoane de la scoala si instiintari despre ce si pe cine mai injurase cea mica. A creat un borcan acasa in care fetita punea cate un dolar din pusculita ei pentru fiecare injuratura emisa in ziua respectiva. Intr-o zi, un vizitator (fara copii:)) vede borcanul, afla povestea, se amuza copios si ii da fetitei bani pe ascuns: ia-i si cumpara-ti de ei cate injuraturi vrei! Fetita le vorbeste urat in ziua respectiva tuturor profesorilor si colegilor la scoala, iar mamei ii arata cu satisfactie pumnul de dolari: am bani, deci pot sa injur inca si maine, imi ajung! Mama, coplesita de situatie, intelege intr-o clipa ca borcanul nu a fost o idee atat de buna, asa ca decide sa renunte la el si sa ii explice copilului pe indelete cat de rau se simt oamenii in interior, cat de raniti devin atunci cand cineva le adreseaza cuvinte urate. Ii da exemple si ii explica ca este posibil sa nu ii placa anumiti profesori ori colegi, dar ca sta in puterea ei sa aleaga sa nu ii raneasca. A fost o discutie de la suflet la suflet si un exemplu clar de imputernicire a copilului si de renuntare la reguli.
Ideea este ca daca nu vine din interiorul copilului, putem sa setam cate reguli vrem, portite vor exista mereu….
Cand Vladi este tentat sa faca excese-gen sa stea pe tableta mult, eu intervin cu intrebari de constientizare: ok, vrei sa stai pe tableta, dar ti-ai scris tema la engleza? Vine Laura intr-o ora, tu esti pregatit? Ok, stai, insa cand vei face un dus? Cine strange dupa tine in camera ta? Am dat doar cateva exemple. De multe ori nu are raspunsuri, asa ca intelege singur ca prezenta lui este necesara si in alte locuri si pentru alte activitati, alteori negociaza cu mine si imi place foarte tare sa il ascult, mai ales cand anticipeaza el intrebarile mele: stiam, mami, ca o sa ma intrebi de asta, sa stii ca m-am gandit si vreau sa fac asa si asa. Nu raspunsurile sale sunt interesante neaparat pentru mine, cat alte doua lucruri: cum argumenteaza, increderea lui, cum isi construieste pledoaria si cum anticipeaza toate celelalte situatii potentiale pe care eu oricum i le-as fi ridicat la fileu.
Il invat sa gandeasca, sa argumenteze si sa anticipeze, sa dezvolte strategii, sa ia decizii de unul singur, sa isi asume consecintele. Mi se par infinit mai importante decat sa ii setez eu reguli, 3, 5 ori 10 reguli de urmat ca altfel ar fi haos. Am auzit multe mamici care spun ca fara reguli, lucrurile ar lua-o razna, ca ar face numai ce ar vrea el (copilul) etc.
Copiii sunt mult mai responsabili si mai inteligenti decat credem noi, s-au facut multe studii si experimente pe acest subiect.
Setarea de reguli si evitarea imputernicirii nu ii ajuta sa se dezvolte, ci ii transforma in executanti, le confisca puterea personala si le limiteaza autonomia.
Am agreat cu el ca vor fi si situatii in care va trebui sa aiba incredere totala in mine si sa faca ce ii spun imediat, mai ales daca tonul este imperativ. Sunt momente in care nu am timp de explicatii-gen vine o masina si eu strig dreapta, acum! cand el merge cu bicicleta. Daca s-ar opri sa imi ceara explicatii, ar putea fi accidentat.
Copilul are viata lui si trebuie sa si-o traiasca in acord cu personalitatea lui, nu cu a mea; rolul meu este sa definesc inteligent granitele si sa ii explic toate variantele si consecintele. Ii las lui decizia finala. Este viata lui, este corpul lui, mintea lui, timpul lui, dar si crucea lui de dus.
Vreau doar sa isi revendice puterea personala cu amandoua mainile si sa si-o exerseze cata vreme este inca langa noi si il putem proteja.
Comentarii