In mine zambeste cuminte o hikkikomori? Nicio sansa.

Imi amintesc clar remarca unui prieten-ai multa lumina, dar cand esti afara, in spatiu liber, ea se raspandeste in toate partile si nu se mai vede. In schimb, in spatii inchise, acasa la tine, de ex, radiezi. Nu mai are pe unde sa iasa si se rasfrange cumva asupra ta. 

In fine, nu o fi zis fix cu aceste cuvinte, dar asta era ideea. Imi amintesc ca atunci gandisem ca acasa arat mereu mai bine, pentru ca sunt eu insami, relaxata, fara masti ori influente. 

Azi am petrecut cateva ore prin vreo trei sali de sedinte (in doua companii). Aer conditionat pornit. Aer oprit. Nicio fereastra. Au dat dovada de cruzime cei care au construit astfel de cladiri sau de un simt practic extrem? Nu simteam ca respir bine. Am ajuns acasa cu o durere de cap monstru. De nenumarate ori m-am uitat in jur sa verific daca i se mai pare cuiva ca nu e aer in incapere. Aer adevarat, bun, proaspat. Nu era, dar oamenii pareau adaptati. Afara-noxe, vant, soare arzator, nemilos intre reprizele de vant. Mult praf. Aglomeratie. Cand pietonul din fata mea s-a oprit brusc, ne-am ciocnit. Imaginea pe care mi-o plantase prietenul meu la Brasov se ciocnea cu imaginea mea de azi-palida, livida de-a dreptul, intoxicata de aerul artificial aproape insuportabil din minunatele cladiri din sticla si otel. Nu in orice spatiu inchis radiez...

Abia acasa, pe campul pe care locuiesc si unde este verde destul in jur, am simtit ca respir din nou….In restul zilei, am avut senzatia ca cineva imi tine o perna pe fata. In mintea mea s-au zbatut imagini contradictorii-lumina mea in spatii inchise versus eu azi, fara aer bun, oameni de interior versus oamenii liberi, care se misca in natura. 

Fragmente de amintiri: un copil al unor cunoscuti, crescut inchis-mall, piscina, gradi, masina, casa, carti si carticele, jocuri logice. Nu ii judec parintii. Stiu ca toate sunt cu voia Lui si ca lumea are nevoie si de astfel de oameni. Destepti, dar inapti sa supravietuiasca afara. Un participant la un teambuilding la munte care isi petrecuse adolescenta cu cola si chipsuri la tv si jocuri video. Ura natura, ma ura si pe mine pentru ca ii dusesem pe "coclauri" (adica pe un traseu lejer de munte, pana la un izvor vesel). Tot ce voia era sa fie la pensiune, inauntru…M-a marcat si m-a speriat intalnirea cu el, mi se parea ireal ca cineva ca el exista, insa...exista, era chiar in fata mea….Alta amintire, un personaj din serialul Silicon Valley, o fata programator care nu mai iesise de cateva luni bune din casa. Comanda totul online si isi petrecea zilele la computer, intr-o camera scufundata in semiintuneric. 
Am inceput sa cunosc si in jurul meu oameni care ies din ce in ce mai putin din casele lor si din bulele lor. Mi-a trecut azi prin cap gandul ca si in mine zambeste  cuminte o hikkikomori. 

In Japonia, traiesc, conform unui studiu din 2013, peste un milion de hikkikomori. Asa se numesc oamenii care nu mai ies din case. Oameni care au inchis usa in fata vietii reale. Cauzele? Nivel scazut de rezistenta, depresie, insingurare, lipsa de sens, sensibilitate, anxietate…Taie orice legatura cu exteriorul si raman inchisi in case, in izolare si o relativa siguranta. 

Ca as putea, ca as vrea, ca mi-ar placea. Nu sunt foarte sigura, dar cred ca azi a fost o zi in care as fi fost fericita ca si hikkikomori. 

Tare mi-ar placea sa aflu povestile unor astfel de hikikomori-care a fost punctul in care legatura cu exteriorul s-a rupt brusc? Sau e un proces? Intai nu mai iesi cateva zile, apoi se face o luna, vezi ca esti bine merci si gata? Continui? 

E si acesta un fel de a rupe randurile, nu? In general, toti vrem sa fim diferiti, sa ne remarcam cumva in multime. Ne folosim de  tot ce putem: haine, coafuri, rezultate, posesii…toate in incercarea de a fi un pic mai mult decat restul.   Kikkikomori rup randurile, in felul lor. Sunt dezertori tacuti.

De ce nu se retrag in pustiu, in salbaticie? Daca tot vor singuratate. Nu, ei vor sa comande pizza si sa stea comod la ei acasa, comenteaza un prieten cu care povestesc azi despre singuraticii lumii de azi. Cred ca instinctiv stiu, ca in natura, in pustiu, nu ar putea fi primitori pasivi-natura i-ar obliga la cooperare, la miscare, i-ar supune capriciilor ei, ar deveni vii si activi. Sau ar muri, concluzioneaza el. Sau da. Nu stiu…chiar nu stiu. 

Ce stiu insa, este ca ne-am insingurat mult si greu, tare greu ne mai vedem unul pe altul, cu inima, cu ochii. Vedem destul de limpede ce putem obtine de la celalalt, dar nu si pe el. Si asta devine dureros. 

Si mai stiu ca am devenit, mai ales in marile orase, vrand nevrand, oameni de interior. Ne isterizam complet cand ninge ori cand ploua, cand bate vantul mai inversunat, amestecand energiile, ne petrecem timpul agonizand singuri, insirati unul dupa altul in "sicriele noastre de metal" (am citat acelasi prieten, dotat si cu bicicleta si cu trotineta electrica), facem miscare in sali de sport fara ferestre, dar cu aer conditionat…

Impactul alegerilor/constrangerilor noastre va fi…? Cine stie ? Greu de zis acum. Daca as deschide o lista cu raspunsuri, as pune pe primul loc o desensibilizare agresiva. Voi ce ziceti?