Un conflict psihologic

Igor Morski

Multi dintre oamenii pe care ii admir si care mi-au fost de-a lungul timpului modele si sursa de inspiratie, sunt oameni smeriti, oameni foarte creativi si foarte inteligenti, oameni care castiga bine si isi traiesc vietile departe de retelele de socializare, departe de orice publicitate si marketing. Tipul de la care am invatat eu training era consultant si trainer pentru companii mari pe tot globul. Din Germania, zbura in Africa, de acolo in Romania si tot asa-lucra cu clienti uriasi si peste tot era asteptat cu entuziasm si drag. Profilul lui nu este nicaieri pe linkedin, nu are cont de fb si nici nu este invitat sa tina conferinte si speech-uri sforaitoare despre munca lui. El doar este si face. Atat. Era tata de patru (o fetita si tripleti) si focus-ul lui era pe familie. 

Cu cativa ani inainte de nasterea lui Vladi, cariera mea a avut un trend ascendent brusc. Am devenit cunoscuta si unii dintre cei de care ati auzit azi imi cereau consultanta. Doreau sa isi cladeasca cariere similare, lucru pe care unii l-au si facut. Ma bucur ca i-am inspirat. 

Ce am facut eu? In loc sa speculez capitalul de imagine pe care il aveam, eu am incetinit motoarele, l-am nascut pe Vladi si am dus o viata boema si linistita cu centrul acasa. Si ce bine a fost!! Salile pline de la Sala Palatului au ramas amintire, oamenii care ma recunosteau pe strada, zecile de mail-uri la care raspundeam sarguincioasa (un obicei pastrat de altfel, raspund oricarui mail, oricat de crazy ar fi). Chestiuni de spiritualitate care acum preocupa multi in jurul meu ma lasa rece-le-am descoperit si fumat de mult, cand erau o mana de oameni in proces de trezire. Nu mai vreau pe Kilimanjaro, desi aproape am plecat candva, cand Vladi avea trei ani. Nu mai vreau sali mari pline. Nu mai vreau sa conving pe nimeni de adevarul credintelor mele. Oricum, nu am idee cum as putea ajuta pe cineva sa inteleaga Cabala pana cand nu i se activeaza lui chemarea, punctul din inima. Camino nu mai are nici el magnetism si in general nimic din ce suscita acum interes nu mai ma cheama.

Raman cu senzatia asta de outsider, de in afara timpului, mereu in prima linie, nu in grosul multimii. Asa a fost mereu. Cand altii construiesc cu entuziasm, eu sunt deja plictisita de constructia respectiva si am rabdarea unei mame cand copilul ei face primii pasi si chiuie de bucurie pasind. Toate la timpul lor. Apropo de prima linie, imi amintesc ca acum multi ani, Alexiada mi-a spus ca sunt unul dintre varfurile indigo, primul esalon de indigo-fiinte care schimba, reconfigureaza, initiaza, aduc suflu nou. Atunci nu am inteles prea bine, ulterior, privind in urma, am priceput ce fac. Numai ca toata povestea asta vine la pachet cu insingurare, izolare si sentimentul ca esti de capul tau, fara aliati reali si fara sustinerea grosului grupului. 

Am lucrat in presa toti anii studentiei, am cunoscut oameni importanti, am castigat tot felul de concursuri literare, am sapat pe santiere arheologice si am fost la conferinte internationale, am calatorit, mi-am construit o cariera de trainer, am scris un blog cativa ani si in jurul lui s-a format o comunitate fidela, constanta de ani de zile, am fost interesata de atatea curente spirituale si pe unele le-am aprofundat si practicat, am inspirat si sustinut multi oameni si am schimbat / influentat vietile unora. Frumos, nu? 

Partea nostima e ca nimic din toate astea nu mai ma intereseaza acum si, ca niciodata, nici nu vad ce altceva imi sta in fata. Si nu ma refer aici la munca mea cu copiii mei ori la munca interioara subtila, profunda care se desfasoara studiind cabala ori ebraica. 

De regula, cand interesul pentru ceva se estompa, asta se intampla si pentru ca altceva ma captiva. Acum nu stiu ce sa fac. As putea sa merg pe aceeasi linie, sa imi cresc vizibilitatea si influenta in online, dar nu ma atrage. As putea sa fiu mai prezenta in mass media, as putea sa derulez campanii caritabile, asa cum am mai facut in trecut, inca din adolescenta cand ii puneam mamei la masa copii din orfelinate, bolnavi de sida (dar nu mai cred neam in ele, cred insa in ego-ul celor care le fac si in fricile lor). 

Cine nu ma cunoaste de ani de zile, ar zice ca sunt doar o mamica, fosta corporatista, care acum prinde aripi. Asa pare. Eu am avut aripi inainte de a avea copii si le-am inchis singura de buna voie si nesilita de nimeni, pentru ca iubesc linistea si binele facut cu discretie si intelepciune. 

Sa scriu? Sa imi fac un program mai disciplinat de scris? Sa fie acesta un canal bun de exprimare pentru mine? Sa muncesc cat sa imi castig existenta, discret si decent? Sa nu fac nimic si sa las viata sa ma poarte? 

Sunt la raspantie, o simt doar, nu o vad si nici optiunile mele nu se lasa ghicite usor, desi le ademenesc si le imbii cu intrebari mestesugite si analize zilnice. 

Pana una alta, cred ca nu am nimic de pierdut daca raman eu insami, ca si pana acum, atat in online, cat si in offline. Dar….daca tot ce fac cei din jurul meu acum, eu deja am fumat, ce sa fac ? 

Lumea e in schimbare, aproape in deriva si eu stau cuminte si contemplu. Cabala este o cheie, un raspuns, dar avansez asa anevoios! In plus, in fata Cabalei eu nu am entuziasm, ci cumintenia celui care intelege ca are in fata un drum lung si complicat si abordeaza pasii cu masura si liniste.

Mi-e dor de uimire si de entuziasm, cred ca asta e ...