Fragment din cartea mea, Inima mea este un mugure

Mă simt de parcă aș fi pe scaunul electric și primesc când și când șocuri. Toată lumea înțelege, numai eu nu. Parcă sunt un dinozaur de plus, umplut cu vatelină. Totul ajunge la mine estompat și confuz. Lumea se schimbă și eu nu înțeleg. Cami pare mai vie ca mine, deși n-a mai iesit din casă de șase luni și uneori are dureri mari. Forța asta îi vine probabil din faptul că apele ei interioare sunt mai curate și mai puțin populate ca ale mele. Apele ei sunt ca un gheizer cu apă dulce, țâșnesc în sus și o scaldă în bucurie și acceptare. Mă cutremur când încerc să îmi imaginez cum aș fi fost eu în locul ei. Să mi se întâmple mie ce i s-a întâmplat ei. Aș fi fost devorată nu de boală, ci de propriile gânduri. Ascuțite ca niște colți de șobolani, insuportabile, m-ar fi devastat înainte să apuc să urmez vreun tratament experimental, asa cum face Cami. Și necredința, m-ar fi ucis și asta. Ea vede semne peste tot, traduce și interpretează tot, parcă universul nu are altă treabă decât să îi lase ei mesaje pline de semnificatie! Chestia e că o și nimerește și asta o face să se simtă încrezătoare, e fericită ca un copil care se joacă. Nu pot să înțeleg chestiile astea. Universul mie mi se pare o uriașă gaură neagră, o gluma sinistră, iar mesajele pe care are grijă să le primesc eu, sunt odioase. Trebuie să mă prefac că toate merg bine, să îmi păstrez o insuliță de normalitate, alcătuită din rutină și mici plăceri vinovate. Am simțit nevoia și de o cârjă și asta e terapeuta. Toate astea mă ajută să nu mă simt devorată de universul ăsta atât de prietenos cu Cami și atât de hain cu mine. Poate e și el limitat, nu poate fi bun și jucăuș cu toți, nici măcar un părinte nu își iubește la fel copiii. Unul e, de regulă, preferat. In cazul nostru, Cami. 

Ți-e frică de moarte, Cami? o întreb brusc. Nu, râde ea. Serios? mă mir eu. Serios. răspunde ea prompt. Ce, ție ți-e frică să te culci seara? Nu, ba chiar aștepți cu plăcere somnul. La fel și eu moartea. Rămân pe gânduri. Deci de asta nu adorm eu ușor, de asta am insomnii, sufăr doar de frica de moarte, ce chestie că terapeuta nu s-a prins înca! Am să îi spun, să explorăm, cum îi place ei să spună, si tema asta. De când mă știu, am adormit greu. Când eram copil mă rodea curiozitatea, voiam să văd ce fac ceilalți cât eu dorm, mă interesa de fapt să mă conving că viața curge și fără să fiu eu prezentă, lucru care, pe de altă parte mă terifia, deci atât de neînsemnată eram, toate se derulau fără să se observe lipsa mea! Curiozitatea și neliniștea asta s-au transformat, pe măsură ce au trecut anii, în frică, așa că nu e de mirare că acum dorm atât de puțin și de prost. Singurele nopți bune, în care am dormit și eu adânc, sunt cele petrecute la adăpostul spinării fostului meu soț. Mă simțeam în siguranță acolo. Lipită de spatele lui mare și cald dormeam fără vise și lupte...N-am avut nimic împotrivă să plece, am regretat și încă regret doar căldura aia odihnitoare pe care o emana trupul lui adormit și inofensiv. Nu e niciun geschäft să mă iubești pe mine, îmi spun singură. Îmi văd doar interesele, care sunt atât de mici și meschine!  

Stăm pe băncuța de lemn de pe balconul ei, respirând mirosul de tei înflorit.  Am ceai verde cu iasomie la frigider, vrei? Îhîm. Cât Cami a dispărut în apartament, eu i-am luat la răsfoit galeria cu poze de pe mobilul ei. O mulțime de selfie-uri. Diverse expresii. De ce îți faci poze? am întrebat-o nedumerită când s-a întors cu ceaiul. Ce e cu apetitul ăsta pentru decrepitudine? mă întrebam de fapt siderată în gând. A, selfie-urile? Așa deci, te uiți în telefonul meu? a zâmbit. Mă ceartă? Nu îmi dau seama. Ironiile ei pot fi atât de fine, încât nu reușesc prea des să mă prind de ele. Mai bine, oricum. Formulam în minte o explicatie-chiar așa, nebuna pământului, de ce i-ai luat telefonul, cu ce drept, când ea mi-a făcut o poză, s-a așezat și mi-a explicat că selfie-urile sunt o forma de autocunoaștere. Cum așa? întreb cu teama că iarăși par o proastă limitată. Nu îmi amintesc ce chip am când vorbesc cu cineva. Imi fac selfie-uri ca să îmi amintesc cum arăt. Uneori reușesc să țin minte, alteori nu. Tie nu ți se întâmplă? Mă încrunt. Nu, mie nu mi se întâmplă. Ce-i drept, Cami are atâtea chipuri încât și dacă aș fotografi-o o dată pe minut, ar arăta diferit în fiecare poză. Nu ca mine-am aceeași față, ba chiar aceeași expresie în toate pozele pe care le am. Poți vedea trecerea timpului, fără schimbări semnificative-aceleași linii, aceeași tunsoare, aceeași expresie in poze, stau ca un  animalut de pluș umplut cu vatelină. Chipul ei este atât de mobil, de schimbător, reflectă atâtea emoții, atâtea trăiri. Ii zic asta. Ai remarcat? zâmbește ea în colțul gurii. Acum înțelegi de ce nu țin minte cum arăt? Ca in cantecul “Evolve", Ani DiFranco:: It took me too long to realize/That I don't take good pictures/'cause I have the kind of beauty/That moves.. Cami fredoneaza distrata, eu ma compar cu ea in mintea mea-nu numai ca arat la fel mereu, dar nici nu pot chema in ajutorul meu citate ori cantece pentruca pur si simplu nu retin nimic. O invidiez pentru modul in care insereaza in conversatie fragmente din cantece si carti, versuri, glume, orice.

Cred că asta e provocarea mea-să integrez toate chipurile, să le aduc sub un singur numitor comun, zice ea ca o concluzie.

Și provocarea mea este să extrag din personalitatea mea liniară și plată mai multe nuanțe, mai multe chipuri, mă gândesc. Ar trebui să umblu cu un carnețel la mine, să notez idei și să le discut cu terapeuta. Ce-ar zice oare de ideea asta? Asta încearcă să facă cu mine? Să mă nuanțeze, să mă facă să traiesc pe mai multe tonuri și paliere? Sunt plată? 

Dacă terapeuta mea și Cami s-ar cunoaste, ce ar discuta? Mi se face puțin greață. Ele sunt la un nivel la care eu bâjbâi orbește să ajung. Profunzimi? Cred ca prefer simplitatea mea, liniaritatea mea. Și sănătatea mea, adaug cu răutate. Mi-e rușine apoi....nici Cami nu are nicio vină...asa a fost mereu...veselă, curioasă, deșteaptă. Și eu am fost mereu la fel-cuminte, plană, previzibilă. Nu e vina nimănui, așa este scris. Maktub, zisese terapeuta cândva. Reținusem cuvântul, cu gândul secret că poate într-o zi mă voi simți suficient de îndrăzneață să mi-l tatuez pe corp. 

Știai că teii nu sunt trăzniți niciodată? îmi spune Cami arătându-mi teiul cu frunze în formă de inimă din fața balconului ei. Ce parfum, Dumnezeule! inspiră ea cu nesaț. Mă opresc cu greu să comentez: da, Cami, teii nu sunt trăzniți, sunt trăzniți cei din spatele geamurilor la care cresc teii! Cum de nu te-ai prins? Cami, casa asta îți poartă ghinion! 

Caut să îmi amintesc când s-a îmbolnăvit, dar cu boala asta, poți vorbi de fapt nu de momentul îmbolnăvirii, ci de cel al aflării adevărului și evaluarea pagubelor. Îi privesc frunzișul și mă tem de teiul ăsta cu frunze în formă de inimi. Mi se infiltrează în minte ideea că el este de vină pentru starea ei. Dacă s-ar muta, oare s-ar vindeca? Să îi zic? Atâtea gânduri iraționale care îți fac loc cu forța în prim plan. Când tac, ceilalți la ce se gândesc? Sunt oare invadati de scenarii irationale, ca mine?

Bem ceai verde cu iasomie. Imi place. Mi-am luat și acasă, aceeași marcă. Insă nu are același gust ca cel făcut de Cami. Mă trezesc spunându-i asta, nu voiam, dar gura mi-a luat-o pe dinainte. Ea mă ascultă atentă, ține mâinile cu degetele ei lungi si fine in jurul canii cu flori de cires apoi schiteaza un zambet: nu e de la ceai, stiai ca materialul canii schimba gustul ceaiului ori cafelei? De ce crezi ca portelanul este atat de scump? De ce crezi ca linguritele de argint erau la mare pret? Holbez ochii. De unde stie toate lucrurile astea? Sotul meu alesese cana din care beam ceai-era din ceramica, luata de la un targ din Bucovina. Era ordinara, simpla si cand maraisem impotriva ei, cu gandul la frumoasele cani din bucătăria Cameliei, îmi spusese ca e mai bine sa fie cani urate, sa nu plang dupa ele cand se sparg. Nu-mi placuse cum punctase asta, pe vremea aceea eram o impiedicata si o catastrofa in bucatarie, scapam tot din mainile astea blege, lucru care il facuse pe sotul meu sa exclame: nu stiu daca o faci intentionat ca sa scapi de treburile casei sau chiar esti atat de moale si aiurita incat nu te descurci sa duci cana de ceai la gura fara sa o scapi! Ramasesem fara aer cand il auzisem, incercasem sa plang in baie, dar tot ce putusem sa fac fusese sa scot un scheunat sinistru. Peste ani, i-am povestit terapeutei despre incident si ea m-a intrebat zambind cam malitios: le scapai pentru ca voiai sa scapi de treaba? Mie poti sa imi spui, gandeste-te bine. Nu m-am infuriat, desi mi-a trecut prin cap, ci am ales sa explorez, cum zice ea, si aceasta posibilitate. Da, le scapam in draci si apoi ma uitam socata la cioburile de pe jos, nu stiam atunci ca si viata mea cu omul ala care lua farasul si matura, se va sparge cioburi mai tarziu un pic. Imi placea sa ma serveasca, mi-e clar acum. Dar de ce alesesem calea asta! ma miorlaiesc la terapeuta. Ea rade si zice: nu lua mutra asta cu mine! Cand te autocompatimesti, iti amintesti, e ca si cand te autodescanti, te vrajesti singura, iti faci rau. Renunta la asta, nu iti face bine. Ma uitam la ea fascinata, cred ca enunturile astea cu iz magico-spirituale pe care nu le intelegeam prea bine ma tineau legata de cabinetul asta de atata timp. Ce alta cale puteai alege ca sa fii servita asa cum iti doreai? Voiai ca el sa vada printesa din tine? ma tachineaza scorpia asta pe care o platesc cu bani grei. Printesa, pufnesc eu, ironica, dar ochii mi se umplu de lacrimi. Ma doare si nu stiu sa zic unde si de ce. Plangi, e ok, sopteste ea cu iubire si grija si nu ma pot supara pe ea deloc, niciodata. Ma incolteste, ma irita, ma tachineaza, se joaca cu mine uneori cum te joci cu un caine pe care il zgandari cu batul dincolo de gard. Dar oricat de zbarlita as fi, recunosc, in al doispelea ceas recunosc, dar o fac- functioneaza,  iese puroi, ma vindec si ma cunosc. Iar am divagat, iar m-au furat gandurile. 

Trag cu coada ochiului la Cami. Soarbe din cana ei de portelan pictata cu flori de cires si mi se pare ca are are o expresie tristă. 

Mă alarmez brusc, ma agit-oare o doare ceva acum? Cum o fi in pielea ei? Eu debitez vrute si nevrute aici, ma las furata de ganduri si analize stupide, fara sa fiu prezenta aici, acum, langa ea. 

Ce-i cu moaca asta vinovata? ma ciupeste de obraz Cami, care se ridicase de pe scaun sa isi duca cana in bucatarie. Cum merge terapia? ma intreaba cu un glas obosit si usor aspru. Ma inteapa lacrimile, tusesc putin sa imi dreg vocea in timp ce ma gandesc disperata: ce ar ajuta-o, ce sa fac sa ii fie bine? Vrei sa plec, tasneste intrebarea. Ce-ti veni?, se opreste ea mirata. E obosita, daca plec si ea moare, daca doarme si nu se mai trezeste? Nu arata deloc bine si mi-e rau cand o vad, neputinta ma zgarie pe dinauntru cu degete galbejite, provocandu-mi greata. Nu înțeleg de ce viața se scurge așa din singura ființă plină de viață și soare pe care o cunosc. E ca și când cineva ar fi tras dopul la cadă, viața ei se scurge pe acolo și tot pe acolo, apa ei curată este invadată de mizerii. Cât va dura până nu va mai fi deloc apă curată în ea? Îi descriu imaginea. Zâmbește stins și mă întreabă: dacă ai avea un pahar cu apă curată în mîini și cineva ar pune cerneală în ea, una-două ori mai multe picături, cum ai face să cureți apa din nou? Ce vorbești? ma încrunt. Apa nu mai e bună de băut, aș arunca-o! Eu nu pot, Ade, să îmi arunc viața la gunoi! spune apăsat. Gândește-te, trebuie să fie altă soluție, nu? Pastile de purificat apa? încerc stresată. Da, admite, ea, pastile. Le iau deja, am tratamentul care dă rezultate, știi bine. Altceva? Nu mai știu, mă dau bătută. Șoptește ca pentru ea: torni apă, multă apă curată până în pahar nu mai rămâne decât apa curată....

 Multă apă curată, apă vie, viață trăită....

 Am chemat un uber să mă ducă acasă. Am aruncat niște flori uscate dintr-o vază, apa lor verzuie mirosea a moarte, mi-a venit să vomit. Duș îndelung. 

26 iunie

Mă întreb de multe ori cum mă vede Cami. Dacă s-ar putea materializa Adela din capul ei, ar semăna cu mine? Doua făpturi, una lânga alta-cea plăsmuită din capul ei și eu, cea reală. Consistențe diferite, lumini și umbre surprinzătoare. Capetele noastre ca niste imprimante holografice. Mi-ar plăcea funcția asta-să plăsmuim pe loc ceea ce adunăm în noi-piesă cu piesă până când avem o imagine apropiată de cine suntem noi, de fapt, nu de cine este ființa reprodusă. Sau conținută, nu reprodusă. Hai că încep să vorbesc ca terapeuta mea. Săptămâna trecută mi-a vorbit despre “conținere”, despre cât de confortabil ne simțim când suntem “conținuți” cu adevărat. O ascultam și îmi imaginam un scrânciob din lemn cald în care sufletul meu ca un abur delicat se unduia răsfățat de pereții leagănului. Nu, nu cunosc senzația asta. Nu “conțin” și nu am fost “conținută”. Și viata mea aproape a trecut. Poate dacă aș fi fost mamă?....Am auzit la radio ieri despre o mamă tânără care și-a ucis copila de trei ani. A împins-o din leagănul sufletului ei, nu a mai “conținut-o” ? A vomitat-o în afară și apoi a călcat-o în picioare, metaforic vorbind. Nu toți putem “conține”, concluzia. Eu nu pot. Măcar nu omor pe nimeni. Dar nici nu se apropie cineva prea mult.  

1 iulie

Cami mi-a zis cândva că Dumnezeu a creat oamenii ca să se poată cunoaște pe sine. Încep să înțeleg ideea. Eu nu mă pot cunoaște pe mine-pot presupune multe despre mine, dar nu mă cunosc în absența interacțiunilor cu alți oameni. Să nu mai fugi de oameni. Nu fug, mă apărasem de cuvintele terapeutei. Și nici să nu stai pe loc, mi-o tăiase scurt. Mergi spre ei, zâmbește, ia de mână, servește, nu sta și nu fugi, înaintează. Și dacă ceilalți fug ori stau pe loc când eu....înaintez ? intrasem și eu în logica asta de neînțeles a terapeutei. Fugi mai tare ca ei, dacă ei fug, le e frică, dar cu iubire poți cuceri. Bleah, în sinea mea. Și dacă stau? Adică sunt pasivi? Oferă și iar oferă. Adică să fac cercuri concentrice în jurul omului? Să gravitez ca o musculiță în jurul becului în timp ce celălalt mă examinează/ignoră? Ești imposibilă, conchide terapeuta. Ne vedem săptămâna viitoare. Am temă? o întreb. Mă străpunge exasperată cu privirea. Pe curând! Pe curând. Am venit bou, plec vacă. Cam asta e terapia. Poate nu mai vin deloc. Bani aruncați. 

5 iulie

 Am aflat că Adela înseamna nobil în germana veche. Nu știu germana și nu gasesc sincer nimic nobil in fiinta mea. Dintre toate semnificatiile posibile, numele meu o are pe cea care este cea mai indepartata de mine. Nu gasesc nimic nobil, nimic. Am cautat sa citesc cu ochii mei etimologia, sperand ca poate  nobil este un sens mai indepartat sau metaforic, ca, in realitate, numele inseamna buruiana sau ceva de genul asta. Nu am gasit. Adela inseamna nobil, iar buruiana, ca tot am cautat, este semnificatia numelui Erika. Care chiar e dragut, desi suna cam ascutit si razboinic, asa. Adica imi imaginez o Erika cu dintii inclestati, genul care sufera de bruxism. Hm, nu mai caut, informatia chiar nu e relevanta pentru mine! 

Informatia nu este relevanta pentru mine este o propozitie pe care am nevoie sa mi-o repet des, ca pe o mantra, ca sa nu ma pierd in investigatii si cautari, manata de curiozitati de tot felul. 

Divaghez mult. Dar am voie, e jurnalul meu. Încerc să îmi compun o postură nobilă. Ridic bărbia, flutur o mână, încerc câțiva pași. Fake it till you make it. Mă cam descurc. Ia sa încerc mai des. Cand zambesc si fac cu mana ca o regina, par draguta si mai tanara decat sunt. Am parul blond, de lungime medie, incretit si pometii cam ascutiti. Esti futabila rau, imi spusese Cami odata, in gluma. Purtam o rochie subtire si aveam umerii uzi de la ploaia de vara care incepuse brusc. Fusesem socata de remarca, o privisem in ochi cu buzele stranse, asteptand confirmarea ca e o gluma. Ma privea-amestec de admiratie, de iubire, un dram de sfidare, mandrie, onestitate. Faci prea mult caz, esti limitata, ca de obicei. Hotarasem asadar sa ii raspund, cu tot calmul de care eram in stare: asa, deci. te dai la mine cumva? Nu, rasese ea, nu esti genul meu. Dar asta nu anuleaza ce am zis mai devreme, sa iti intre in cap. Mda, de parca obiectivul meu in viata e sa fiu futabila, bombanisem in gandul meu, dar deja simteam ceva inflorind in mine, o caldura in pantece si inima deschizandu-se.