Cancerul imi rapeste prietenii

O veste rea mi-a parjolit sufletul in week-end. Stiti cum vin vestile astea? Nu le pasa ca esti inconjurat de frumusete, ca tocmai iti dai voie sa te relaxezi, sa te deschizi catre noi prieteni, nu le pasa ca tocmai ai respirat multumit cuprinzand cu privirea culorile florilor din curte si crengile pline de rod ale merilor si ale perilor din jur. Lovesc cu precizia unui fulger si ard totul. 

Pui vestea intr-un colt de inima, zici nu acum. Inchizi telefonul zambind usor, de parca ai putea inchide si vestea rea acolo, de unde a iesit. Nu acum, desi ai ametit tare, noroc ca stai jos. Acum tocmai conversez atat de placut cu oamenii acestia, stam la umbra intr-o curte superba. Nu acum. Nici la cina, uite cata bucurie si pofta de mancare au copiii astia. Ne uitam apoi toti la filmul Veronica. Nu acum. Acum suntem intr-o mica vacanta, un week-end relaxant intr-o pensiunea cocheta la doua ore de Bucuresti. 

Ai zice ca traznetul nu te va gasi la adapostul orelor de relaxare si frumusete….E ultimul lucru la care te astepti. 

In somn, incepe sa te friga si sa te intoarca pe toate partile, nu mai ai unde sa fugi, te trezesti cu nod de plans in gat. Te imbraci, faci bagaje, te ocupi de toti, mergi la micul dejun si acolo cafeaua este bauta printre rauri de lacrimi. Si lacrimile se opresc si creste furia. Sau durerea, habar nu ai ce. Ai da orice sa scapi, dar stii ca nu e alta cale decat sa stai si sa simti. Si doare si doare si nu scade in intensitate oricat ai vorbi despre asta, oricat de concentrat ai fi facand altceva. Va murmura acolo durerea, undeva in background, cautand o bresa sa irumpa in afara. 

De sambata am un cui infipt in inima. Un prieten drag, de varsta mea, un om pe care il cunosc si il iubesc de cand aveam 13 ani, are cancer. Ce mi-a bagat groaza in oase a fost insa nu atat diagnosticul, cat vocea sa-o voce cu timbru metalic-timbrul fricii cred, cu care mi-a raspuns la telefon. 

Omul acesta….inca are puterea sa ma alinte pe numele meu din tabere-Cosanzeana, dar nu mai rade. Omul acesta radea galgait inca de la primul alo. Omul acesta destept si arogant-aroganta aceea delicioasa a oamenilor cu inteligenta stralucitoare, obisnuiti sa fie intelesi de prea putini, omul acesta solar, cu o energie clocotitoare, omul acesta are acum vocea cu timbru metalic. Ii este frica, dar nu frica ca se va stinge lumina, ci ca fetita lui va creste orfana. 

Doua foste colege cu care am impartit anii de liceu si zeci de aventuri pe santiere arheologice au de asemenea cancer. Iar azi dimineata s-a stins o femeie frumoasa, eleganta, discreta, cu care am vorbit ultima oara pe 2 august pe whatsapp. Chestii practice-vezi ca am facut plata online, sa verifici. Da, vad in extras ca pe 30, dar nu ma pot ocupa acum. Ok, cand poti. De unde era sa stiu ca nu va mai putea face nimic pentru mine? Ca se va decide brusc sa lase toata durerea in urma si sa plece spre alte lumi…

Cancerul, slujitor bun, a servit si de data asta. 

Nu sunt pregatita sa imi iau la revedere de la nimeni. Si nici nu sunt atat de batrana incat sa inceapa moartea sa aleaga in jurul meu! Nu e normal sa incep sa imi pierd prietenii secerati de cancer! Ori scoti din joc de depresie. ..

Stiu ca sfarsitul nu e aici. Si ma bucur cumva pentru cei care pleaca spre iubire si lumina. Dar cu noi cum ramane? Cei care ramanem aici mai saraci, parjoliti de durere? Ce sa facem noi? Azi am plans, apoi am sarbatorit aniversarea unei prietene. Da, asa am facut. Desi durerea musteste acolo neostoita.

Viata merge inainte si e bine sa mergem si noi. Oricat va fi nevoie, caci nimeni nu stie cati pasi mai are in fata. Nimeni. 

Aveti grija de voi si de cei dragi. Si bucurati-va de scurta calatorie aici. Nu trebuie sa dovedim nimic nimanui, nu e nimic de atins, obtinut. Doar sa fim buni unii cu altii. Si cu noi, mai ales cu noi insine.