"Nu cumva pentru a fi „fericit“ – în limitele existenţei pămînteşti – trebuie să asumi normalitatea nefericirii, patosul insatisfacţiei cotidiene, orizontul îndepărtat şi cerul mohorît al lumescului? („Fericiţi cei ce plîng…“) Cu alte cuvinte, nu e mai înţelept şi mai igienic să observi că fericirea e altfel decît credem îndeobşte, altundeva decît în spaţiul „exigenţelor“ curente ale „proiectelor“ noastre de viaţă? Nu întîmplător, latinescul beatus („fericit“) a dat, în româneşte, „biet“. Fericirea omenească nu poate fi decît o biată fericire, omul nu poate fi decît un biet om. Pînă şi nefericirea lui nu e decît o biată nefericire.
Dacă mă întrebaţi, aşadar, despre fericire, nu vă pot spune decît că sînt temeinic nefericit, mereu şi parcă din ce în ce mai nefericit. Creştineşte, omeneşte nefericit. Fac mereu, ca apostolul, răul pe care nu-l voiesc şi nu fac binele pe care îl voiesc. Fac rău celor pe care îi iubesc, mă confrunt clipă de clipă cu răul din mine, cu demisiile şi strîmbătăţile mele, cu limite inconturnabile şi speranţe utopice, cu eşecuri, iluzii şi rătăciri." Andrei Plesu
Comentarii