Anul trecut m-am jucat de-a scrisul. Am cerut celor din jur începuturi si apoi am deșirat cu vădită plăcere o poveste….Amestec de invenție și adevăr, aceste povești s-au scris ușor și cu bucurie. Au gust de pricomigdale servite lângă cafeaua de dimineață.
Dacă vă plac, mai postez, am adunat câteva.
Începutul oferit: sunt o femeie tânără, liberă și vreau să trăiesc. Să mă bucur de tot ceea ce îmi poate oferi viața.
Nu mă cunoști. Sunt o femeie. Tânără, liberă. Am ochii larg deschiși. Trăiesc. Vreau să trăiesc. Să mă bucur de tot ceea ce îmi poate oferi viața. Îmi dau voie să simt.
Orice, nu mă feresc de emoții. Când apar, le las să inunde fiecare colțișor. Le observ cum se preling prin toate cutele. Nu durează niciodată prea mult. Simplul fapt că le observ dintr-un colțișor de minte, le face să se retragă. Să își piardă din intensitate.
Mă simt puternică atunci. Oare Moise s-a simțit puternic când a despicat marea cu toiagul său? Nu cred. Știa că nu el face asta, ci Dumnezeul său. Dumnezeul meu are alte treburi mai importante, nu se joacă cu emoțiile mele. Eu însă da. Le las să apară, să crească în intensitate, apoi îmi ațintesc ochiul interior asupra lor până când le simt slăbite, ezitânde și bat în retragere. Uneori le las una doua zile de putere. Le permit să îmi scalde ființa, să îmi aducă darurile lor. Apoi, ca un comandat de oști, le ordon retragerea. Excesele nu sunt bune.
Cel mai bun loc pentru observat și trăit viața este din centru, din liniște.
“Ce arogantă ești, vai de noi, vai de noi!, te tânguisei amuzat când mă auzisei vorbind despre emoțiile mele ca un stăpân ce își laudă cu generozitate supușii.
-A ce miroși? ai mai vrut să știi.
Am vrut să îți mai spun atunci că emoțiile au mirosuri. Frica miroase cel mai urât. Un miros greu, de carne de drac topită. Serios. Câinii, care au mirosul atât de dezvoltat, simt și înnebunesc, terorizați de mirosul hâd care le invadează nările. De aceea, ei latră bețivii, țiganii nespălați și fricoșii.
Sfinții miros a flori albe ori a tămâie, căci ei se scaldă zi de zi în iubirea și tânjirea după Creator. Pot sta în pustie cu anii, fără ca trupurile lor micșorate și stafidite să vădă apă.
Mirosul nostru este amestecat. Trebuie să învățăm să ne controlăm emoțiile, să le dozăm așa cum parfumierii dozează notele într-un parfum: bază, note de mijloc sau notele inimă și de vârf. Armonie. Noi ne parfumăm cu tot felul de parfumuri scumpe, uitând de duhoarea emoțiilor negative pe care o cărăm după noi. Emanația de zi cu zi.
Puțini au idee despre ce înseamnă igiena emoțională. Dușul interior.
“A ce miroși, totuși, mărite comandant de oști?” m-ai scos tu din reverie adulmecându-mi fruntea cu zâmbet de motan îndrăgostit.
“A iubire”, răspund. E singurul răspuns pe care l-ai accepta acum.
Dar eu știu. Când sunt obosită, fruntea mea miroase a frunze arse. Când sunt odihnită și plină de energie, miros a verde. A lămâi verzi.
În miezul zilei, miros a cer senin.
Comentarii