Am adunat într-un mic volum o serie de povestiri dulci amărui. Au fost scrise pornind de la începuturi oferite de prieteni si cititori ai blogului. Am numit volumul Felii de viață dulce amăruie, căci pentru mine viața are gust de gref. Nu de lămâie, acră, nici dulce ca portocala. Gust de gref suculent, dulce amărui. Mereu rana și frumusețea coexistă și ține de fiecare cum se împacă cu acest mix…Textul acesta este voit trist, dar este important să menționez că este ficțiune, literatură. Scriind, însă, mi s-a părut interesant să constat cum ceva din mine se adaugă poveștii, dar și ceva din cel care mi-a scris începutul din care a curs apoi povestea….
Începutul oferit: cine m-a făcut om maaare…
“Cine m-a făcut om mare/Nu m-a întrebat ce mi se pare/Mi se pare că-i nedrept…”
Iata, în copilărie aveam mai mereu genunchii juliți, însă sufletul întreg și luminos. Acum, am genunchii curați și sufletul rănit. Îmi curgea adesea sânge din genunchi și coate și mă mândream cu rănile mele, indicau fapte de mare vitejie-sărit garduri, trânte și cazemate construite cu copiii de la bloc, acum, din sufletul meu se scurge bucuria de a trăi, se scurge viața, iar eu strâng hainele mai bine pe corp să nu se vadă…
În copilărie, abia mă uitam dimineața în oglindă, aruncam puțină apă rece, mă ștergeam în viteză, uneori cu mâneca de la pijama. Acum, mă contemplu îndelung, zâmbesc forțat, încercând să îndulcesc chipul trist din oglindă, îmi ating cearcănele și părul aspru și uscat și apoi, după clipe de plumb, respir adânc și încep să îmi construiesc cu migală masca-fond de ten, anticearcăn, mascara, blush, creion dermatograf, gloss pentru buze….
Masca este gata, arăt ...ca scoasă din cutie, știi?
O păpușă mecanică. Nu tristă, să ne înțelegem. Mecanică.
Majoritatea ne “deshidratăm” așa pe parcurs.....și nimănui nu pare să îi pese…
A trăi se plătește cu viața.
Comentarii