Diana, esti mama a doi baieti adoptati. Care este povestea voastra? Cum s-a nascut ideea de a adopta?
Ideea de a adopta a venit in urma imposibilitatii de a avea un copil biologic. Spre deosebire de alte tari, in Romania, adoptia nu este suficient de mult popularizata, incurajata astfel incat sa fie o optiune pentru toate familiile indiferent daca au copii biologici sau nu. Asadar de cele mai multe ori ajung sa se gandeasca la adoptie doar familiile care din motive medicale nu pot avea un copil biologic. Mi-ar placea ca acest lucru sa se schimbe. Mi-am dat seama ca si eu aveam multe informatii eronate in ceea ce priveste adoptia.
Cum au reactionat cei din jur-parintii tai, prieteni la ideea de adoptie? A existat o dezbatere, te-au sustinut sau din contra?
Nu as putea spune ca a existat o dezbatere, nu cred ca i-am implicat prea mult in decizie. Familia apropiata m-a sustinut, parintii mei isi doreau nepoti. In ceea ce priveste cercul de prieteni parerile au fost impartite: unii au privit ideea ca pe ceva extraordinar, altii au privit-o cu ochi sceptici sfatuindu-ma sa nu o fac. Sunt convinsa ca intentiile lor erau bune, doar ca exista multe idei preconcepute despre cum „iti va da in cap” copilul la varsta adolescentei.
Cat de greu/usor este sa adopti?
Nu as putea spune ca este usor, dar nici greu. Fiecare familie trece printr-o perioada de atestare care dureaza 3 luni. In urma acestei perioade se obtine un atestat de familie apta sa adopte. Dupa aceea urmeaza perioada dificila si anume asteptarea. Practic DGASPC realizeaza potrivirea dintre un copil si o potentiala familie. In functie de criteriile pe care fiecare familie le are in materie de varsta si de stare de sanatate poate fi o perioada de asteptare mai scurta sau mai lunga. Insa, de cativa ani, exista si lista copiilor greu adoptabili, lista pe care se afla copii care timp de 9 luni de la declararea adoptabilitatii nu au reusit sa fie adoptati. Aceasta lista poate fi consultata de orice familie care are un atestat de adoptie valabil si poate selecta un copil.
Ceea ce este cu adevarat dificil este partea emotionala. Iti dai seama ca sistemul de protectie mai are mult pana la a proteja intr-adevar interesul superior al copilului. Sunt copii cu povesti dramatice, sunt copii cu potential imens care se pierd intr-o succesiune de abandonuri si de tratament nepotrivite, sunt copii care primesc tratament psihiatric doar pentru ca au nevoie de iubire sau pentru ca sunt energici, sunt copii care nu au acces la tratamente medicale la timp si astfel dezvolta boli cronice si handicapuri pe viata.
Ce ti-ar placea sa stii acum, daca ar fi sa iei procesul de la capat?
Mi-ar placea sa stiu mai multe despre problemele copiilor cu istoric de trauma. Mi-ar placea sa fac niste cursuri inainte si sa citesc cartile potrivite. Am aflat din pacate din experienta ca strategiile de parenting uzuale de multe ori nu functioneaza in cazul copiilor cu istoric de trauma. Acest lucru se intampla pentru ca nu exista o relatie de incredere intre copil si parintii adoptivi, copilul nu se simte in siguranta. In plus neglijarea din primii ani de viata lasa rani adanci. Uneori cele mai mici detalii, uneori nesemnificative, poate induce copilului starea de „lupta sau fuga” declasand astfel niste comportamente de neinteles pentru cei din jur.
Povesteste-ne putin despre primul baietel adoptat (varsta, conditie medicala, impresii ) Cum a fost prima intalnire cu el? Ce ati simtit? Ce temeri v-au incercat?
Primul baiat avea 3.5 ani la momentul adoptiei. In teorie era sanatos. In practica avea o intarziere in dezvoltare (mai ales pe zona de limbaj), iar ulterior a fost diagnosticat cu ADHD si dislexie.
La prima intalnire am descoperit un baietel prietenos, care voia sa se joace. Din nefericire am ales neinspirat jucariile pe care sa i le ofer si astfel l-am cam speriat. Temerile erau multe: ne intrebam daca va colabora asistentul maternal (foarte important in tranzitia catre familia adoptatoare), daca vom reusi sa atragem baiatul catre noi, daca ne va accepta, daca vom reusi sa venim in intampinarea nevoilor lui medicale si emotionale (chiar daca era clinic sanatos era evident ca are o intarziere in dezvoltare, ca era mic si slab pentru varsta lui).
Cum a fost adaptarea la viata in trei ?
La inceput a fost simplu, singura problema era ca nu prea manca, in rest era deosebit de cuminte si linistit. La vremea aceea nu stiam ca aceasta „cumintenie” era de fapt un semn ca nu era ok, era de fapt foarte speriat. Si cred ca nu am venit corect in intampinarea nevoilor lui, nu i-am validat suferinta pentru ca nu stiam ca exista. Dupa aproximativ un an au aparut problemele de comportament, acela a fost momentul in care a inceput inradacinarea copilului. Acesta se simtea suficient de mult in siguranta astfel incat sa lase si emotiile negative sa apara.
Vreau sa iti adresez o intrebare primita de la o alta femeie, care nu este mama-cand se naste sentimentul de a fi mama? Nici la femeile care aduc pe lume proprii copii acest sentiment nu se naste imediat, uneori dureaza pana apare, in cazul unei adoptii, in cazul tau particular, cum a fost?
Nu, acel sentiment nu a aparut imediat, a aparut in timp. La inceput eram pe pilot automat, rezolvam foarte multe probleme logistice. Ulterior insa am simtit ca facea parte din familia noastra parca dintotdeauna.
Cum ai descrie acum, retrospectiv, primele zile cu copilul acasa? Ce a functionat ca uns, ce a fost dificil? Ce emotii te-au incercat?
Am fost uimita de cat de docil era: dormea singur, facea aproape tot ce ii cereai, s-a adaptat foarte repede la gradinita. Singura problema era ca refuza sa manance. Am crezut ca probabil nu este obisnuit cu stilul meu de a gati, dar de fapt era o alta modalitate de manifestare a doliului, era ceva ce el putea controla, nu imi putea spune imi e dor de familia care m-a crescut pana atunci. Cumva avem tendinta sa credem ca adoptia este un eveniment fericit, sa sarbatorim (recunosc ca si eu am impodobit casa cu baloane), multe familii sarbatoresc ziua adoptiei ca a doua zi de nastere. Insa daca privesti din perspectiva copilului, momentul adoptiei nu este fericit, este un alt moment in care este dezradacinat, un alt abandon. Copilul ajunge intr-un loc strain si sentimentele lui sunt de frica nu de fericire. Ce am inteles cu timpul este ca putem sa fim fericiti ca familie adoptiva chiar daca recunoastem ca aceasta fericire s-a cladit pe o noua trauma.
Ati facut o treaba excelenta cu el. Este un pusti inteligent, pasionat de limbi straine si chitara, echilibrat, prietenos. Si-a dorit un fratior? Cum a fost a doua experienta de adoptie? Cum v-ati regasit echilibrul in patru?
Cred ca doar timpul va spune cat de bine (sau mai putin bine) ne-am facut treaba. Este intr-adevar pasionat de muzica, muzica a fost de fapt inceputa ca terapie pentru deficitul de atentie. In timp s-a transformat intr-o pasiune. Merge la concursuri de pian si canto, canta in formatii.
Da, si-a dorit un fratior. Inca nu ne-am regasit echilibrul in 4, cel putin din punct de vedere timp. Au nevoi diferite, provocari diferite.
Care este povestea celui de-al doilea baietel? Ce din povestea lui/din el te-a atins si te-a convins ca el este cel cautat?
Cel de-al doilea baietel este de pe lista copiilor greu adoptabili. M-a impresionat faptul ca avea un handicap fizic si ca trecuse printr-o adoptie esuata, adica fusese luat si dus inapoi dupa 3 luni. Iar acest lucru este crunt pentru copil, este de fapt un nou abandon, i se confirma din nou ca nu merita sa fie iubit, ca e neconfrom. Si din pacate se intampla mai des decat as fi crezut. Era un baietel de aproape 4 ani extrem de slab si scund pentru varsta lui (in momentul de fata de abia a atins inaltimea medie pentru un copil de 5 ani, iar el face intr-o luna 7 ani) care nu se putea ridica de jos neajutat. Am inteles ulterior de ce, in primul an de viata suferise de malnutritie, asadar inaltimea i-a fost afectata probabil ireversibil. Dar in acelasi timp un baietel vesel si extrem (dar extrem) de vorbaret. Vorbea enorm de mult si complex nu doar pentru un copil de varsta lui ci si pentru un copil din sistemul de protectie (acesti copii au adesea intarzieri in vorbire). In momentul de fata vorbeste la fel de mult, este chiar obositor uneori, are un vocabular extrem de bogat si o imaginatie si curiozitate pe masura.
Cum l-a primit A.? Ce stie despre trecutul lui? Il sustine? E gelos ? Afectuos? Ce diferenta este intre ei?
Stie absolut tot despre trecutul lui. Este o diferenta de 6 ani intre ei, iar la momentul actual consider ca au o relatie normala. Exista gelozia fraterna in limite rezonabile, uneori se iubesc, alteori se bat.
Sunt curioasa, daca voi, ca parinti adoptivi, aveti acces la informatii despre famiile originare..Stiti ceva despre ei, despre motivele pentru care au renuntat la copii?
Nu stim absolut nimic despre familiile biologice. Motivul principal de abandon cred ca este saracia si lipsa educatiei.
Esti pregatita pentru cazul in care mai tarziu vor dori sa isi cunoasca mamele care i-au nascut?
Bineinteles, este dreptul lor sa isi cunoasca originile si face parte din procesul de creare a propriei identitati. Am discutat deja cu baiatul cel mare ca are tot sprijinul meu in situatia in care dupa varsta de 18 ani va dori sa isi caute parintii biologici. Amandurora le-am spus adevarul, evident adaptat nivelului lor de intelegere. Nu am creat o poveste frumoasa, fantastica, dar nici nu am vorbit in termeni negativi despre familia biologica. Cel mare are acces la toate documentele legate de adoptia lui, poate sa le consulte oricand doreste. Dupa varsta de 18 ani are dreptul legal de a cere mai multe informatii despre familia biologica. Nu am nici cea mai mica emotie in ceea ce priveste acel moment, de fapt simt o oarecare teama sa nu fie din nou dezamagit, in rest ii voi sprijini orice decizie vor lua.
Cum arata o dimineata in casa voastra?
Intr-un cuvant, haotica. Baiatul cel mare nu se grabeste absolut niciodata, iar cel mic cauta joaca. Asadar navighez intre pregatirea micului dejun si pachetelului si arbitrare intre baieti astfel incat sa nu intarzie niciunul la scoala. Cel mare repeta si la pian dimineata, asadar ne trezim cu o ora mai devreme.
Ce planuri ai pentru ei?
In primul rand as dori sa fie fericiti. In al doilea rand, as dori sa faca pace cu trecutul, sa il accepte si sa se accepte pe ei, sa priveasca cu incredere spre viitor.
Ce cititi acum? Stiu ca A citeste mult :-) Ce carti aveti pe noptiere?
Ei, citeste pentru ca seara, dupa ora 8, aceasta este singura activitate permisa si de plictiseala citeste. Altfel nu este chiar printre preferintele lui, fiind dislexic, cititul nu a fost pentru el o activitate relaxanta. Prefera sa citeasca in engleza, cumva in limba engleza nu are aceleasi dificultati ca in limba romana.
Pe moment citeste: A mouse called Miika, Matt Haig
Iar eu citesc: „The connected parent”, Karyn Purvis & Lisa Qualls
„Beyond behaviours”, Mona Delahooke
Cel mic citeste Cum a furat Grinch Craciunul, ma rog cu ajutorul meu.
Comentarii