De ce eu nu am avut niciun eșec, ci doar multe lecții de învățat

 

                                         Loredana Pulpan

           owner www.voxamoris.ro și autoarea cărții REvoluția erotică

Amestec de dulceață, inteligență, generozitate, înțelepciune, senzualitate și credința, Loredana face printre noi o muncă aparte. Ea este, pentru mine, o preoteasă modernă. Aduce Lumina în erotism și ne învață că erotismul nu este doar pentru plăcere ori reproducere, ci, iată, este și o cale desăvârșită de evoluție spirituală. 

                                                                                

Îi iubesc și îi apreciez modul delicat, feminin, dar și curajos, ferm și neabătut de la misiunea sufletului său - aceea de a ne educa, de a ne rafina, de a ne fi inspirație și sprijin pe drumul devenirii de sine. 

Sunt fericită ca o cunosc, că ne este contemporană, că ne inspiră prin tot ceea ce este și tot ceea ce publică. Pe facebook, Loredana este centrul unui grup, Vox Amoris Comunitate-discuțiile inițiate acolo sunt pline de miez, iubire, răspunsuri, inspirație, emoție, deschidere, vulnerabilitate. A atras în jurul ei oameni foarte frumoși și inteligenți. 

"Nu ai idee cât de minunată ești și ce muncă specială ți-a fost încredințată!", i-am scris cândva. Prețuiesc opiniile sale, așa că am rugat-o să ne scrie cum se vede eșecul din perspectiva ei. Mi-a răspuns:

De ce eu nu am avut niciun eșec, ci doar multe lecții de învățat. 

 

„Eșec” – nici nu îmi amintesc exact momentul din viața mea în care acest cuvânt s-a dezbrăcat de însemnătatea sa. 

 

Cred că atunci când în copilărie te confrunți cu lipsuri, cu o stare de neputință, începi să te perinzi între cele două extreme: 1. viața este o luptă, poate este nedreaptă, poate ai parte de multe eșecuri; și 2. viața are ceva misterios în ea, în fiecare aspect al său, oricât de greu ar fi, se află totuși un înțeles ascuns, o ordine dumnezeiască, o lecție de viață, o posibilitate de dezvoltare. 

Nu știu cum și nici de ce, eu am fost inspirată să mă poziționez între punctul de echilibru dintre cele extreme, și extrema optimistă. Parcursul meu a fost sinusoidal, bineînțeles, dar cu orice piedică m-aș fi confruntat, orice greutate ar fi trebuit să duc pe umeri pentru o perioadă de timp, orice pierdere aș fi experimentat, nu le-am considerat a fi un eșec, ci lecții de viață. Și ca fiecare dintre voi, am avut și eu multe lecții de viață de învățat, multe examene de trecut, relații de încheiat, distanțe de luat, oameni de părăsit sau oameni de lăsat să plece...

 

Cred că în categoria „eșecurilor” ar putea intra proiecte cu care nu am avut succes, cu toate că am investit energie, timp, bani și cunoștințele pe care le aveam – pentru că „erau sortite eșecului”, dar mai ales relații de afaceri, de familie, de prietenie, de iubire. Sunt cunoscute expresiile „eșec în dragoste”, „eșec amoros”, „eșec sentimental” – cred că acestea sunt cele care produc cea mai mare durere în suflet și tocmai de aceea astăzi vreau să aștern câteva rânduri despre lecțiile pe care le primim la încheierea unei relații de cuplu.

 

Auzisem deseori expresia: „durerea este inevitabilă, dar suferința este o alegere.” A fost un moment în viața mea în care simțeam o durere cumplită, mai intens decât simțisem vreodată și cu ultimele puteri era necesar să îmi recunosc durerea, să o accept și să o îmbrățișez ca să pot alege să nu sufăr. 

 

Cred că nu există persoană în lumea aceasta care să nu fi suferit vreodată din… nu voi zice “iubire”, ci voi zice din “lipsa iubirii”. 

Situațiile care au culminat cu hotărârea de a încheia o relație de cuplu (sau de iubire) prezintă nuanțe foarte diferite: există cazuri în care focul iubirii s-a stins în ambii parteneri dar ei totuși au continuat relația din anumite considerente sociale, există situația în care iubirea nu era reciprocă, sau varianta în care, cu toate că iubirea exista, relația nu putea fi continuată într-un mod armonios datorită lipsei compatibilității dintre cei doi iubiți.

O relație de cuplu în care nu mai există iubire, dar care se continuă din anumite motive, se bazează doar pe atașamente, care sunt înlănțuitoare de cele mai multe ori, și te obligă să faci compromisuri care duc inevitabil la suferință.

Bănuiesc că fiecare dintre noi am trecut prin cel puțin o despărțire.

În funcție de cât de lungă a fost relația, cât de intensă, intimă și profundă, sau cât de chinuitoare și plină de compromisuri (încât te-a îndepărtat tot mai tare de tine însăți); regenerarea și restabilirea unui echilibru interior și exterior poate dura mai mult sau mai puțin, și poate fi mai mult sau mai puțin anevoios de realizat.

Ce-am făcut eu ca să mă vindec sufletește, să mă regenerez, să-mi păstrez un tonus afectiv armonios, să fiu un exemplu de femeie pentru mine însămi, atunci când am trecut prin durerea pierderii unei relații de cuplu?

 

Am acționat pe două căi: cea care implică universul meu lăuntric (relația cu mine însămi) și cea care implică exteriorul și relația cu ceilalți (care este o reflectare a relației cu mine însămi).

În ceea ce privește starea de spirit, mi-am propus încă de la început să fiu lucidă pe parcursul întregii experiențe, să nu refulez nicio emoție, nicio durere, din contră, să o accept, să o îmbrățișez și să o alchimizez; să fac distincția dintre iubire și suferința cauzată de neputința de a face o relație să funcționeze, să accept că toate planurile și proiecțiile pe care le-am realizat pe ființa iubită / relație și-au găsit sfârșitul, să înțeleg că această etapă a vieții mele s-a încheiat și că trebuie să fiu curajoasă și deschisă să primesc ceea ce viața are să-mi ofere în continuare; să învăț să fiu plină de umilință, recunoscătoare și încântată cu ceea ce am și să nu pun accent pe ceea ce nu am, să îmi trăiesc conștientă procesul pierderii: atât a relației de cuplu, cât și a prezenței bărbatului iubit dar și a viitorului pe care mi-l imaginam împreună.

 

Am muncit să rămân în iubire, să nu fac greșeala de a mă închide afectiv, dezamăgită de nereușita unei relații care nu mai funcționa, cu toate că, în sufletul meu, iubirea exista.

Fără să mă judec sau să critic, am căutat și caut să descopăr greșelile pe care le-am făcut și să conștientizez toate pattern-urile comportamentale pe care le-am dezvoltat pentru a le dizolva și a le înlocui cu obiceiuri noi și sănătoase.

De multe ori am avut senzația că am de ales dintr-o paletă largă de emoții care mi-ar fi determinat starea de spirit preponderentă. Dacă aș fi lunecat pe panta tristeții, a suferinței, aș fi somatizat imediat (simțeam că boala mă așteaptă undeva la colț și trebuie să apuc de urgență pe un alt drum) și de aceea am acționat în modul pe care îl voi descrie în continuare, cu multă perseverență și încredere, pe principiul „este mult mai ușor să previi decât să vindeci.”

Cu mult efort, am ales armonia, vindecarea, iubirea, seninătatea. Am scos la iveală tot optimismul de care am fost capabilă, pentru a atrage după sine o refacere rapidă, o longevitate excelentă, armonie și vitalitate emoțională și fizică.

Cel mai mult m-a ajutat generozitatea. Nu mă refer aici la aspecte materiale, ci la stări de spirit: am dăruit tot ce mi-a fost în putință. Îmi imaginam că sunt un vas ales prin care curge, din univers, iubire, bunăvoință, încredere, optimism, pentru toți cei cu care interacționam. Și când credeam că nu mai am nimic de dat și forță să continui, descopeream că mă pot branșa la o sursă infinită de bunătate. Iar această bunătate, care curgea prin mine, m-a vindecat. Nu era a mea, că nu o produceam eu, ci eu doar mă puneam în slujba altcuiva și în acest mod bunătatea mi se oferea și mie.

 

Cum am acționat practic?

• Am făcut voluntariat.

Să știi să dăruiești este o adevărată artă. Să fii capabil să primești este o artă la fel de mare.

Generozitatea implică să dăruiești de dragul de a dărui, așteptând nimic în schimb. Voluntariatul presupune să ai un scop nobil, un devotament față de bunătate, iubire în suflet pentru semeni și conștiința faptului că doar dăruind și punându-te cu adevărat în slujba altcuiva poți să faci o diferență.

Am descoperit o taină a dăruirii: atunci când dăruim plini de entuziasm, blândețe, tandrețe, ne umplem cu acestea ca și cum am avea mereu la dispoziție un cufăr plin de comori din care vom putea extrage, de fiecare dată când vom avea nevoie, cadouri pe care să le dăruim chiar și celor mai ursuzi oameni cu care am putea interacționa, și într-un mod tainic să le sădim în sufletul lor aceste semințe de bunătate care, în funcție de șansa lor, vor putea sau nu să înflorească chiar și în ei.

 

În zilele în care făceam voluntariat uitam total de problemele mele și singura mea preocupare era cum să fiu mai folositoare celor din jurul meu. Exercițiul acesta de a fi optimistă, zâmbitoare, caldă, plină de dăruire s-a transformat într-o obișnuință. Am început să fiu așa chiar și atunci când eram singură, în relația cu mine însămi.

 

• Yoga. 

Pentru mine yoga este sfântă. Yoga este stilul meu de viață. Prin ea am învățat că nimic nu este întâmplător, că totul este așa cum trebuie să fie. Datorită ei am învățat să îmi las inima să bată în același ritm cu inima universului. Tehnicile pe care le cunosc m-au ajutat foarte mult să rămân într-un echilibru interior, să fiu foarte lucidă și atentă la gândurile pe care le am și să pot să le hrănesc doar pe cele benefice, constructive.

Am aprofundat relația cu Dumnezeu prin dialogul continuu pe care îl purtam în sufletul meu cu El. Nu am dat frâu liber unor dialoguri interioare fără direcție sau unor monologuri pe care le aveam în imaginația mea cu bărbatul de care tocmai mă despărțisem, ci am ales să îi vorbesc mereu lui Dumnezeu în sufletul meu pentru că în acest mod, în fața Lui mă prezint cu onestitate, sinceritate, dorința de a-mi rezolva problemele și de a fi un om mai bun. În relația cu El am căutat mereu să aflu Adevărul acțiunilor și alegerilor mele, motivul pentru care uneori am acționat de neînțeles pentru cei din jurul meu. Lui pot să-i spun totul.

Vă amintiți că în copilărie spuneam în fiecare seară înainte de a adormi rugăciunea „Înger, îngerașul meu”? Cu toate că noi ne-am maturizat și poate am neglijat această rugăciune și misterul ei, îngerul nostru păzitor încă este alături de noi. În serile în care îmi era greu să dorm pentru că mă simțeam singură, îl chemam pe îngerul meu păzitor să mă țină în brațe. Sentimentul pe care îl aveam apoi este inefabil.

 

• Am acordat o mai mare atenție activităților care mă împlinesc și care mă fac fericită. 

Am fost atentă să fiu într-o formă fizică bună. Nu am lăsat în nicio zi stacheta jos: mi-am sărbătorit trupul și l-am acoperit cu cele mai sănătoase creme, i-am dăruit cele mai frumoase haine, parfumuri fine, mâncărurile lui preferate. Mă comportam cu mine așa cum m-aș comporta cu un bărbat pe care îl ador. Mi-am oferit flori care să-mi zâmbească în fiecare dimineață.

Am scris terapeutic – am luat iubirea și am transformat-o în poeme, am călătorit, am cunoscut oameni noi, am ieșit în parc, am petrecut timp între cărți, am hrănit relațiile de prietenie cu oamenii speciali din viața mea.

• Imediat după ce s-a produs despărțirea, am investit în câteva lucruri de care eram sigură că îmi vor susține procesul regenerării afective și mentale.

 

Mi-am procurat un kit de uleiuri esențiale de la doTerra care include și un vaporizator. Chiar și până la acel moment am folosit frecvent uleiuri esențiale, de câțiva ani de zile, pentru aromoterapie, dar de această dată am vrut să utilizez unele mai calitative.

Cum mă bucur eu de ele: pun în difuzor lavandă (și alte combinații, în funcție de necesitățile pe care le am), iar seara înainte de culcare, îmi făceam (și continui și în prezent) masaj în zona pieptului, în zona abdominală, pe pubis și în zona ovarelor cu tămâie, tea tree și un amestec de uleiuri pentru întărirea sistemului imunitar.

Mi-am comandat din Statele Unite ale Americii un cocon tahionic pe care îl folosesc uneori în timpul zilei, minim 20 de minute, atunci când meditez, sau mă îmbăiez în oceanul de energie tahionică pentru a mă regenera, iar alteori dorm având lângă mine unul din discurile sau din benzile tahionice.

 

• Afrodisiace. 

Am acționat pe mai multe căi: în primul rând ca stare de spirit – să fiu eu un afrodiziac pentru mine însămi – asta înseamnă să îmi accept și să îmi iubesc feminitatea, senzualitatea, dorințele. Practic: am continuat relația de strânsă prietenie cu lenjeria intimă sexy purtată atât pe sub haine când ieșeam în oraș, dar și când eram singură în casă. Cu perseverență am luat și iau în continuare plante afrodisiace (sub formă de pulbere sau suplimente nutritive) cum ar fi: maca, ginseng, angelică, ginkgo biloba, busuioc, salvie și alte 3 amestecuri de plante care favorizează apariţia stărilor de calm profund, de claritate mentală, încredere şi optimism.

 Plantele afrodisiace au ca efect nu doar trezirea dorinței erotice ci și armonizarea ei. Ele conferă efervescență și dinamism lăuntric, relaxează, înlătură blazarea, neîncrederea, revigorează atât mental cât și psihic și fizic.

 

• Iertarea.

Iertarea este un proces continuu. După ce am început în mod conștient procesul iertării de sine și asumării greșelilor pe care le-am făcut, fără a mă critica sau judeca, ci prin a le accepta ca un câștig de experiență, m-am ușurat de o povară foarte greu de dus.

Unii dintre noi am fost educați să ne raportăm la orice experiență care nu a mai mers de la un punct, ca la o relație ratată, ca la un eșec, dar orice relație care nu a funcționat așa cum ne doream, ne formează într-un fel sau altul, și depinde mereu de noi dacă facem din ea „un eșec” sau „un succes” din punct de vedere al evoluției personale.

Pe lângă iertarea de sine, este și procesul iertării celuilalt. Dacă separarea este dificilă (și sunt multe persoane care muncesc să o facă dificilă – pentru că nu vor să își învețe lecțiile și proiectează pe celălalt toată vina și frustrarea), atunci și iertarea poate fi plină de provocări.

Ce am făcut eu? De fiecare dată când eram pe punctul de a reacționa la manifestările sale, mă cufundam în iubirea pe care o aveam în suflet. Și în blândețe. M-a ajutat mult să mă raportez la el ca la un copil. O mamă își iartă copilul când greșește. Am avut mereu în vedere că el are drumul său și lecțiile sale de învățat, care sunt diferite de ale mele. I-am dat drumul.

 

Ce facem în momentele critice care apar cu preponderență imediat după separare? Când te copleșește un vulcan de emoții care te conectează direct la el și la relația voastră?

Eu le-am acceptat. Nu am fugit de ele. Le-am pătruns. M-am dus cu totul înspre ele, în inima mea. Dar m-am focalizat doar pe iubire. M-am bucurat de sentiment, dacă de persoană și de relație nu mai era cazul.

 

Acum mulți ani am citit o carte de Anna Gavalda – „O iubeam”. M-a impresionat atunci foarte mult  ceea ce ea a scris despre durerea celui care pleacă:

 

„Pot să-i simt încă atingerea ușoară pe gât. Vocea, căldură lui, mirosul pielii, totul e la locul lui… E de ajuns să te gândeșți. Oare după cât timp uiți mirosul celui care te-a iubit? Și când încetezi la rândul tău să-l mai iubești? Se tot vorbește de durerea celor care rămân, dar te-ai gândit vreodată la durerea celor care pleacă?… Durerea celor prin care vine nenorocirea… Cei care rămân sunt plânși, consolați, dar cei care pleacă?… Curajul celor care dimineață se privesc în oglindă și articulează răspicat, numai pentru ei, aceste cuvinte: „Am dreptul să greșesc?”. Doar cuvintele astea… Curajul să-ți privești viața în față, să nu vezi în ea nimic potrivit, nimic armonios. Curajul de a face praf totul, de a distruge totul… din egoism? Din egoism pur? Și totuși, nu… Atunci ce e? Instinct de supraviețuire? Luciditate? Frica de moarte? Curajul de a te înfrunta. Măcar o dată în viață. De a te înfrunta, pe tine. Pe tine însăți. Numai pe tine. În sfârșit. „Dreptul de a greși”, e o expresie scurtă, un crampei de frază, dar cine să ți-l dea? Cine în afară de tine?”

 

Este dureros în orice situație te-ai afla. Nu iubirea doare, așa cum spuneam mai sus. Iubirea vindecă. Ceea ce doare este lipsa iubirii. Sau dorul apăsător și egoist de cealaltă ființă. Dar dacă îl iubești cu adevărat și ești conștientă că între voi e mai mult chin decât fericire, îi dai drumul să plece. Sau îl gonești. Cineva a zis o dată că e mai bun de mii de ori un sfârșit de chin decât un chin fără de sfârșit. Eu am continuat prea mult timp această relație nefuncțională de frică să nu sufăr în momentul despărțirii. Eram atașată de ideea greșită cum că în acest fel am stabilitate și siguranță în viața mea. După ce am hotărât să plec, am descoperit că perioadele de solitudine pot fi foarte împlinitoare. Te redescoperi pe tine cu noi nuanțe, îți descoperi noi valențe, ceea ce produce multă fericire. Iar stabilitatea și siguranța vine din interior spre exterior: cu cât ești mai centrată în inimă, în iubire, în profunzimea ființei tale, cu atât ești mai stabilă în fericire. Pe lângă aceasta, urmând tot procesul de mai sus, mi-am resetat în totalitate viața.

 

În filmul „No mires para abajo” apare o replică foarte inspirată: 

„În întreaga ta viață vei fi nevoit să îți iei rămas bun. Dar nu lăsa ca asta să te îndepărteze de iubire.” 

 

Eu am mai spus: iubirea poate exista fără ca o relație să existe, și în același mod, dar mai nefericit, există relații de cuplu și fără să existe iubire. Deci principala noastră relație ar trebui să fie cu iubirea: să o hrănim constant în sufletul nostru fie că suntem sau nu într-o relație de cuplu, împlinitoare sau nu, la începutul promițător al unei povești de iubire, sau imediat după sfârșitul său.

 

Acum mă aflu la câțiva ani de la această experiență care mi-a consolidat maturitatea emoțională într-un mod tainic: atunci am pătruns adânc în mine și am experimentat durerea într-un mod conștient, atunci s-a topit frica de suferință pentru că am înțeles că „durerea este inevitabilă, dar suferința este o alegere”.

 

Iată că ceea ce ar putea fi numit „eșec relațional” de unele persoane, pentru mine a fost o lecție, mai degrabă un workshop intens, care m-a pregătit pentru această relație minunată și împlinitoare de iubire de care mă bucur în prezent cu toată ființa mea. 

 

Să nu vă fie frică de sfârșituri, pentru că acestea aduc cu ele noi începuturi, șansa la și o mai mare (conștientă) iubire (dacă ne învățăm lecțiile).