Daca mai multi oameni ar sti sa asculte, lumea ar fi un loc mai frumos

Urcam spre castelul Peles. Miruna( fetita mea de trei ani) tocmai se decisese sa mearga pe propriile-i picioare, dupa ce, buna parte din drum, statuse cocotata pe umerii tatalui ei. In dreapta mea, o fetita cu mama ei. „Ma dor picioarele, am obosit”, o aud la un moment dat. Vocea parea sfarsita. Nu am intors capul sa o privesc, imi era teama sa imi iau privirea de pe Miruna mea cea energica, era destul de aglomerat. M-am crispat cand am auzit raspunsul mamei: ba nu ai obosit. Cum sa spui ca ai obosit? Dar cat ai mers? Doar dupa atat? Ia uite, doamna, este in varsta, vezi, ea nu se plange. (in fata noastra mergea o doamna in etate, in baston). Si ia uite si fetita (probabil i-a aratat-o pe Miruna mea) este mult mai mica ca tine si merge singura fara sa se planga. Si tonul...tonul era mieros, ca al cuiva perfid care tocmai iti vinde gogosi, stii ca face asta si nu te poti opune, resemnat sau subjugat de cine stie ce vraja. 

Am suferit pentru fetita care a ramas tacuta. Cum s-o fi simtit? Cat de inadecvata? De neacceptata si judecata si comparata? De neinteleasa? Tot nu le-am privit, ca sa nu imi ramana pe retina imaginea lor. Am suferit, am fost furioasa, am fost frustrata, am vorbit singura in gand, am simtit compasiune. Cand eram mica ma refugiam in fantezia mea preferata cu inelul Arabellei pe care il roteam pe deget si rezolvam tot felul de lucruri: linisteam copiii care plangeau pe strada , faceam sa porneasca Daciile pe care le impingeau trecatorii inimosi, dadeam putere gospodinelor care carau plase grele de la piata. Genul asta de lucruri. Aveam ingrozitor de multa treaba zilnic! Eram atat de ocupata , sa ajut, ca nici nu gasisem si nici nu simtisem nevoia sa spun cuiva ce fac. Nu mai rasucesc de multi ani pe deget inelul magic imaginar, ci muncesc. Muncesc cu credinta, cu determinare, cu speranta ca schimb. Un om egal o lume. Un univers, care la randul lui atinge alt univers. Fiecare imbunatatire pe care cineva o aduce lumii lui, este o imbunatatire a lumii noastre, a tuturor. Suntem interconectati, niciodata singuri. Si nu mai tac, imi fac publicitate, rog prietenii sa dea share cursurilor de comunicare pe care le organizez .

Mai ma linistisem, castelul se zarea deja in capatul aleii, ma gandeam daca ar fi fost pur si simplu mai bine sa vorbesc cu fetita, cu grija, sa nu lezez mama. Miruna mi-a intrerupt gandurile si m-a anuntat pe tonul ei categoric „nu mai poti” (adica „eu nu mai pot”). I-am zambit, ne-am oprit, i-am anuntat si pe baieti ca Miruna a obosit si s-au oprit si ei. Ne-am intors cu spatele la castel si i-am aratat drumul: uite mami cat ai mers, tocmai de acolo....Mut, muut, a suspinat Miruna. Da, ai mers foarte mult, singurica! Sunt mandra de tine! (aprecierea si recunoasterea efortului). Si mami a obosit putin, e normal dupa atatia pasi! (e ok sa simti asta, validare, si mie mi se intampla, nu esti singura). Vrei sa stam putin aici sa ne mai odihnim? Cand esti tu gata, mergem, mai avem putin pana la castel. (propunere popas, ca solutie, libertate de decizie). Miruna a incuviintat serioasa din cap. In trei minute porneam din nou linistiti la drum....

Este nevoie sa invatam sa ascultam. Atunci cand ascultam prezenti, fara judecata, pana la capat, este ca si cum i-am face un dar celuilalt. Il vedem. Il auzim. Ii validam emotiile si realitatea traita de el, chiar daca este diferita de a noastra. Ii aratam respect si il tratam ca pe o entitate distincta, care are drepturi in aceasta lume.

Ascultarea si validarea pot fi invatate pe etape, pot fi exersate pas cu pas.
Puteti pleca de la ideea (nu-mi apartine, am citit-o undeva): de ce sa tot vorbesti, sa te auto-plictisesti? Tot ceea ce vrei sa spui, stii deja! E comic, dar chiar asa este. Bine, vorbim pentru ca noi insine avem nevoie sa fim validati, sa fim vazuti si auziti, ba chiar uneori, vorbind, ni se clarifica ideile. Dincolo de toate acestea insa, este ascultarea ca si dar pe care il putem face cuiva. 

De obicei, cand ascultam o relatare, mintea noastra sare fie la experiente similare, fie incepe sa ticluiasca deja replica.
Ascultarea constienta presupune sa avem puterea sa ne aducem mintea inapoi si sa ne concentram atenti pe ceea ce ni se spune.
Putem pune intrebari de clarificare si extindere a intelegerii: poti sa imi explici cum ai inteles chestia aceea? De unde ai stiut?, Nu mi-e foarte clara partea cu....Poti sa imi explici...? etc.
Intrebarile arata interes, demonstreaza atentia si implicarea noastra.

Putem avea ceea ce eu numesc ”reactii pozitive” de genul: asa este, nimanui nu i-ar placea sa, nici mie nu mi-ar placea sa, este absolut corect ce spui, sunt de acord ca, si eu inteleg ca...etc.
Reactiile pozitive” demonstreaza empatie si implicare, participare activa la relatarea interlocutorului, fara a prelua insa controlul.

Putem verifica la final prin intrebari ce se doreste de la noi. Vrei sa fac asta pentru tine? Inteleg corect ca ..., Presupun ca acum ...etc.

Veti fi surprinsi de multe ori cand oamenii vor scutura din cap si vor spune recunoscatori: Nu, nu vreau nimic. Multumesc ca m-ai ascultat!





Comentarii

Laura a spus…
Nu stiu ce sa zic, o fi vrut doar s-o incurajeze sa continue. Eu, de ex., daca nu sunt impinsa constant de la spate, abandonez totul chiar si pe ultima suta de metri.
Andreea a spus…
Asa faci? :-) Mie, daca imi sufla cineva in ceafa, iau foc!
Nu ii contest intentia pozitiva, sigur ca dorea sa o convinga sa mai mearga. Ba chiar in tonul mieros am detectat frica ca s-ar putea opri, impotriva vointei ei.
Nu este insa deloc placut sa iti fie contestata realitatea. Imi amintesc ca acum cativa ani, sotul meu conducea cu viteza si ii spuneam mereu: imi este frica! Si el spunea: nu iti este. Facea o pauza si adauga: uita-te in jur, toti au aceeasi viteza. Nu conta pentru mine ce viteza aveau altii, conta ca imi respingea/nega sentimentele si nu le lua in considerare, era un fel de: stiu eu mai bine ce simti. Ori asta este imposibil. Asta a facut si mama cu fetita. Nu ai obosit, cum sa obosesti? E ca si cand iti dau un cadou cu toata deschiderea si tu mi-l indesi inapoi in brate nedesfacut si ma convingi si ca n-ai nevoie de el.
La asta se refera ascultarea activa si validarea-ii acceptam celuilat realitatea, chiar daca este total diferita de a noastra.
Laura a spus…
Da, am renuntat la multe, spre final...
Laura a spus…
Da, asa e... Trebuie sa invatam sa ascultam pe bune, nu doar sa auzim.
Andreea a spus…
N-am inteles prea bine - la ce te referi cu renuntarea la final?