Miruna |
Urcam spre castelul Peles. Miruna (fetita mea) tocmai se decisese sa mearga pe propriile-i picioare, dupa ce, buna parte din drum, statuse cocotata pe umerii tatalui ei. In dreapta mea, o alta fetita cu mama ei. „Ma dor picioarele, am obosit”, o aud pe fetita la un moment dat. Vocea parea sfarsita. Nu am intors capul sa o privesc, imi era teama sa imi iau privirea de la Miruna mea cea energica, era destul de aglomerat. M-am crispat cand am auzit raspunsul mamei: ba nu ai obosit. Cum sa spui ca ai obosit? Dar cat ai mers? Doar dupa atat? Ia uite, doamna, este in varsta, vezi, ea nu se plange. (in fata noastra mergea o doamna in etate, in baston). Si ia uite si fetita (probabil i-a aratat-o pe Miruna mea) este mult mai mica ca tine si merge singura fara sa se planga. Si tonul...tonul era mieros si autoritar in acelasi timp, ca al cuiva perfid care tocmai iti vinde gogosi, stii ca face asta si nu te poti opune, resemnat sau subjugat de cine stie ce vraja.
Am
suferit pentru fetita care a ramas tacuta. Cum s-o fi
simtit? Cat de inadecvata? De neacceptata si judecata si comparata?
De neinteleasa?
Cand eram mica ma refugiam in fantezia mea preferata cu inelul Arabellei pe care il roteam pe deget si rezolvam tot felul de lucruri: linisteam copiii care plangeau pe strada, faceam sa porneasca Daciile pe care le impingeau trecatorii inimosi, dadeam putere gospodinelor care carau plase grele de la piata. Genul asta de lucruri. Aveam ingrozitor de multa treaba zilnic! Eram atat de ocupata , sa ajut, ca nici nu gasisem si nici nu simtisem nevoia sa spun cuiva ce fac.
Nu mai rasucesc de multi ani pe deget inelul magic imaginar, ci muncesc. Muncesc cu credinta, cu determinare, cu speranta ca schimb. Un om egal o lume. Un univers, care la randul lui atinge alt univers. Fiecare imbunatatire pe care cineva o aduce lumii lui, este o imbunatatire a lumii noastre, a tuturor. Suntem interconectati, niciodata singuri. Si nu mai tac, imi fac publicitate, rog prietenii sa dea share cursurilor de comunicare pe care le organizez .
Cand eram mica ma refugiam in fantezia mea preferata cu inelul Arabellei pe care il roteam pe deget si rezolvam tot felul de lucruri: linisteam copiii care plangeau pe strada, faceam sa porneasca Daciile pe care le impingeau trecatorii inimosi, dadeam putere gospodinelor care carau plase grele de la piata. Genul asta de lucruri. Aveam ingrozitor de multa treaba zilnic! Eram atat de ocupata , sa ajut, ca nici nu gasisem si nici nu simtisem nevoia sa spun cuiva ce fac.
Nu mai rasucesc de multi ani pe deget inelul magic imaginar, ci muncesc. Muncesc cu credinta, cu determinare, cu speranta ca schimb. Un om egal o lume. Un univers, care la randul lui atinge alt univers. Fiecare imbunatatire pe care cineva o aduce lumii lui, este o imbunatatire a lumii noastre, a tuturor. Suntem interconectati, niciodata singuri. Si nu mai tac, imi fac publicitate, rog prietenii sa dea share cursurilor de comunicare pe care le organizez .
Mai
ma linistisem, castelul se zarea deja in capatul aleii, ma gandeam
daca ar fi fost pur si simplu mai bine sa vorbesc cu fetita, cu
grija, sa nu lezez mama. Miruna mi-a intrerupt gandurile si m-a
anuntat pe tonul ei categoric „nu mai poti” (adica „eu
nu mai pot”). I-am zambit, ne-am oprit, i-am anuntat si pe baieti
ca Miruna a obosit si s-au oprit si ei. Ne-am intors cu spatele la
castel si i-am aratat drumul: uite mami cat ai mers, tocmai de
acolo....Mut, muut, a suspinat Miruna. Da, ai mers foarte mult,
singurica! Sunt mandra de tine! (aprecierea si recunoasterea
efortului). Si mami a obosit putin, e normal dupa atatia
pasi! (e ok sa simti asta, validare, si mie mi se intampla, nu
esti singura). Vrei sa stam putin aici sa ne mai odihnim? Cand
esti tu gata, mergem, mai avem putin pana la castel. (propunere
popas, ca solutie, libertate de decizie). Miruna a incuviintat serioasa din cap. In
trei minute porneam din nou linistiti la drum....
Este
nevoie sa invatam sa ascultam. Atunci cand ascultam prezenti, fara
judecata, pana la capat, este ca si cum i-am face un dar celuilalt.
Il vedem. Il auzim. Ii validam emotiile si realitatea traita de el,
chiar daca este diferita de a noastra. Ii aratam respect si il
tratam ca pe o entitate distincta, care are drepturi in aceasta lume.
Ascultarea
si validarea pot fi invatate pe etape, pot fi exersate pas cu pas.
Puteti
pleca de la ideea (nu-mi apartine, am citit-o undeva): de ce sa tot
vorbesti, sa te auto-plictisesti? Tot ceea ce vrei sa spui, stii
deja! E comic, dar chiar asa este. Bine, vorbim pentru ca noi insine
avem nevoie sa fim validati, sa fim vazuti si auziti, ba chiar
uneori, vorbind, ni se clarifica ideile.
Dincolo de toate acestea insa, este ascultarea ca si dar pe care il putem face cuiva.
De obicei, cand ascultam o relatare, mintea noastra sare
fie la experiente similare, fie incepe sa ticluiasca deja replica.
Ascultarea
constienta presupune sa avem puterea sa ne aducem mintea inapoi si sa
ne concentram atenti pe ceea ce ni se spune.
Putem
pune intrebari de clarificare si extindere a intelegerii: poti sa
imi explici cum ai inteles chestia aceea? De unde ai stiut?, Nu mi-e
foarte clara partea cu....Poti sa imi explici...? etc.
Intrebarile
arata interes, demonstreaza atentia si implicarea noastra.
Putem
avea ceea ce eu numesc ”reactii pozitive” de genul: asa este,
nimanui nu i-ar placea sa, nici mie nu mi-ar placea sa, este absolut
corect ce spui, sunt de acord ca, si eu inteleg ca...etc.
„Reactiile
pozitive” demonstreaza empatie si implicare,
participare activa la relatarea interlocutorului, fara a prelua insa
controlul.
Putem
verifica la final prin intrebari ce se doreste de la noi. Vrei sa fac
asta pentru tine? Inteleg corect ca ..., Presupun ca acum ...etc.
Veti
fi surprinsi de multe ori cand oamenii vor scutura din cap si vor
spune recunoscatori: Nu, nu vreau nimic. Multumesc ca m-ai
ascultat!
Comentarii
Nu ii contest intentia pozitiva, sigur ca dorea sa o convinga sa mai mearga. Ba chiar in tonul mieros am detectat frica ca s-ar putea opri, impotriva vointei ei.
Nu este insa deloc placut sa iti fie contestata realitatea. Imi amintesc ca acum cativa ani, sotul meu conducea cu viteza si ii spuneam mereu: imi este frica! Si el spunea: nu iti este. Facea o pauza si adauga: uita-te in jur, toti au aceeasi viteza. Nu conta pentru mine ce viteza aveau altii, conta ca imi respingea/nega sentimentele si nu le lua in considerare, era un fel de: stiu eu mai bine ce simti. Ori asta este imposibil. Asta a facut si mama cu fetita. Nu ai obosit, cum sa obosesti? E ca si cand iti dau un cadou cu toata deschiderea si tu mi-l indesi inapoi in brate nedesfacut si ma convingi si ca n-ai nevoie de el.
La asta se refera ascultarea activa si validarea-ii acceptam celuilat realitatea, chiar daca este total diferita de a noastra.