Imi planificasem să merg la o conferință despre educație organizată de revista Cariere.
Inainte de asta, am aruncat o privire pe pagina unei persoane invitată ca speaker. Am fost surprinsă de câte greșeli gramaticale am putut găsi acolo, de modul de exprimare greoi și straniu. I-am lăsat un mesaj (o si cunosc, de altfel), dar nu am primit niciun raspuns.
Cum aș putea să merg la o conferință despre educatie, când însăși invitații au nevoie de educație? Din aceea de bază. Despre ce educație a viitorului vorbim, când baza este atât de șubredă? Pe principiul lasă, merge și așa.
Nu știu voi, dar eu nu mai accept ca adevarat proverbul "cizmarul nu are cizme".
Vreau ca cea care îmi face unghiile, să le aibă pe ale ei curate și îngrijite. Vreau ca medicul care îmi spune să mănânc sănătos, să nu aibă pete pe față de la un ficat abuzat de excese. Vreau să discut despre educație cu oameni care au grijă de propria educație, nu de spoială și funcții și networking.
Vreau să învăț doar de la cei care și trăiesc ceea ce propovăduiesc. E și acesta un lux, pe care mi-l rezerv.
Iar cei care fac asta, care trăiesc ceea ce propovăduiesc, am observat ca sunt de multe ori discreți, relaxați, smeriți, preocupați mereu de dezvoltarea lor și a celor din jur. Nu prea îi găsim pe scene ori în lumina reflectoarelor, căci nu au ambiții de genul acesta.
Comentarii
Cred ca ei sunt multumiti sa se centreze pe propria dezvoltare si cu influente semnificative in comunitati mici.
Cred ca pentru a fi sus, pretul este destul de mare pentru ei-timpul lor, expunerea masiva, lipsa intimitatii la un anumit nivel, deteriorarea legaturlor de familie (azi citeam ca o mamica, fondatoare a unei comunitati online va pleca cu bursa oferita de Facebook in state un an. Foarte frumos, dar asta inseamna schimbari dramatice in familia ei. Ca pleaca cu ei, ca ii lasa aici (este mama), tot ii obliga sa faca niste schimbari si nu stiu cat de bine le pica). Cand ego-ul este mare insa, setea asta de succes lumesc plateste fara probleme pretul.
Eu ma refeream la oameni din alta categorie, care nu isi doresc scena, care lucreaza bine acolo unde sunt. Si mi se pare importanta ca noi toti sa fim buni fiecare la locul lui, fara sa incercam sa trecem la amvon. Pentru ca scena a devenit un fel de amvon, un loc al laudelor desarte si al predicilor pe tot felul de subiecte. Notorietate nu mai este egal cu valoare, cel putin pentru mine, decat in rare cazuri.