 |
| O fotografie făcută de sotul meu cu ani in urma. Ma odihneam pe terasa noastra dupa o mică petrecere -sarbatorisem cei doi anisori ai lui Vladi. In iunie anul acesta el va implini 10 ani. |
În zilele acestea de tihnă m-am gândit mult la mine. Mi-am amintit cum copil fiind, primisem o întrebare de la o fetiță. Ție ți-ar plăcea o prietenă fix ca tine? Și întrebarea aceea fals inteligentă și prefăcut adâncă, se înșurubase imediat în inima mea. Vortex de imagini, de gânduri, de judecăți, de eforturi de a mă vedea din afară. Îmi amintesc consumul interior și spaima în fața deciziei că nu, nu mi-ar plăcea cineva ca mine. Nu mai știu motivele și judecățile aspre ale vârstei. De atunci cred că a răsărit în mine spaima că nu sunt destul. Ura de sine, nemulțumirea care a mustit mai aproape ori mai departe de suprafață.
Zilele acestea mi-am dat seama că am fabricat aceasta nemulțumire.
Că în realitate sunt recunoscătoare pentru cine și cum sunt. Că sunt bine ancorată în propria ființă, că mă plac, mă văd, și în clipe de exaltare și în clipe în care traversez greul. Mă gândesc cu recunoștință și mândrie chiar, la cum trăiesc eu în lux-am liniște interioară, locul meu de putere personală, am sănătate și o familie și prieteni buni. Ieri povesteam prietenei mele despre ceva ce îmi era greu să fac si ea a spus-du-te, fă tot ce poți și sună-mă apoi și te descarci la mine, tu! Orice ar fi, sunt aici! Nu stiu pentru altii, dar pentru mine nu e puțin lucru sa am aproape un astfel de om...
Am timp, am imaginație, am disponibilitate interioară pentru a exersa bunătatea în clipe dificile. Când sunt obosită și mă simt provocată de copii, când întâlnesc oameni dificili, când spiritele se inflamează într-un loc…eu respir adânc și mulțumesc cerului pentru șansa de a învăța să rămân bună când atât de simplu ar fi să răspund cu aceeași monedă ori mai rău. Nu pe ei îi înving, ci pe mine. Pe mine mă plămădesc și mă înmoi, mie îmi câștig respectul. Am jucat și jocul celălalt, am luat lecțiile de acolo, am văzut că pot…Odată am secerat un om apropiat cu cuvintele mele nemiloase. Dar cu ce preț? Rana celuilalt este și rana mea…
Recent am fost la o clasă de gimnastica în apă. Instructoarea mi-a spus ca un picior este orange, unul blue. Am dat din umeri, am uitat instant care era blue, care era orange. Eu mă bucuram că dau din picioare pur și simplu în apa caldă și mătăsoasă. Apoi a început programul. O coreografie subacvatica complicată, sus blue, intoarce orange, întoaaarceee Andreeeeea. Să-mi și pierd echilibrul de câteva ori de la panică și stres :-)) O secundă mi-a trecut prin cap să renunț, să ies din piscină, nu voiam sa enervez pe nimeni și nici să fac praf ora celorlalte doamne care executau cu grație coregrafia. Mă străduiesc mai mult-mai zi-mi o data care e blue, care e orange (de ce nu le zici stângul și dreptul, se revolta o voce în mine. I-am zis să tacă, amintindu-mi cum zicea calm intructorul meu auto -pune semnal stanga. Cealaltă stânga.) Si apoi, gata să fac bâlbâdâc în piscină, aud instructoarea: Andreeea, ești cu noi?! Apoi o văd închinându-se: Doamne, mulțumesc că ai trimis-o pe Andreea azi la noi, că așa revin și eu iar și iar în prezent! Recunoștință, Doamne și mulțumesc, Andreeeaaaa! Orange, Andreea, că mă îmbolnavesc aici :-))) Am ieșit căpiată de la ora de gym acvatic, dar amuzată maxim și recunoscătoare. Nimic nu este întâmplător, nimic nu este fără sens. Instructoarea mea mi-a dat o mare lecție, nu de aqua gym, ci de recunoștință pentru toate cele ce le trăiesc. Să vezi binele în rău și să ai credință deasupra rațiunii.
Superputerile mele. Focul meu interior.
Comentarii