Am invitat mai mulți oameni să scrie despre cum se vede eșecul din perspectiva lor. Am ales oameni frumoși, sensibili, cu multă poezie și dulceață în cuvinte, ca să punem cu intenție frumusețe în lume, chiar dacă am ales un subiect care uneori doare: eșecul.
Nimeni nu este scutit de eșecuri. Mai mari sau mai mici, unele după altele (cum spunea cineva, la capitolul eșecuri, desfid orice concurență!) sau mai rare, mai dureroase, mai amuzante, ele fac parte din viața noastră.
"De fapt, eșecul apare mult mai frecvent decât succesul, sărăcia este mai des întâlnită decât bogăția, iar dezamăgirea este mai firească decât entuziasmul. Creșterea numărului de sinucigași, alcoolici și a incidenței depresiilor constituie dovada vie că majoritatea oamenilor învață cum să atingă succesul, când de fapt ar trebui să învețe cum să facă față eșecului. " (J. Wallace Hamilton.)
În copilăria mea, singurele lecții despre eșec s-au concretizat în principii enunțate semi-amar-se întâmplă și la case mai mari, nu e dracul așa de negru, dacă nu curge, pică, n-om muri din asta, are dumnezeu grijă și de barză chioară, apa trece, pietrele rămân, ce nu te omoară, te face mai puternic și altelea asemenea. Toți experimentăm după un eșec, într-un grad de intensitate mai mare sau mai mic, stări ca : demotivare, frustrare, durere în suflet, lacrimi în ochi, nod în gât, senzația de prăbușire în interior.
Ce face diferența între cei care știu să cadă și cei care nu au învățat niciodată este timpul petrecut jelind. Atitudinea aleasă. Unii merg mai departe, pe altă cale dacă e nevoie, alții se blochează și se resemnează.
Să înveți să gestionezi eșecul și să îl valorifici presupune antrenament mental, o anumită construcție interioară, un grad de detașare, flexibilitate, tact, capacitate de resetare rapidă a așteptărilor, poftă de viață și energie, înțelepciune.
Din punctul meu de vedere, aș vorbi despre eșec doar dacă nu aș avea nimic de învățat din experiența respectivă. Și când spun nimic să fiu onestă. Altfel, eșecul este doar o altă oportunitate de a mă cunoaște mai bine, de a-i cunoaște pe ceilalți, de a afla direct și nemijlocit ce merge și ce nu și de a găsi sau inventa noi abordări.
Primul care deschide seria postărilor despre eșec este prietenul meu, scriitorul Cosmin Neidoni, de care mă leagă, pe lângă afecțiunea cu care ne tratăm unul pe altul, pasiunea pentru scris și citit, și limba germană, pe care amândoi o cunoaștem, vorbind uneori unul cu altul amestecat.
Scrie cu gentilețe și înțelepciune despre demnitatea cu care tratează totul, chiar și eșecurile.
Mulțumesc, Cosmin! Îți doresc spor și inspirație! Așteptăm cartea.
Cosmin Neidoni
Mici elemente pentru o apologie a eșecului
Încep a scrie acest scurt eseu, făcând urmatoarea mărturisire: atunci când am primit propunerea de a vorbi despre eșec, m-am bucurat. De ce? Pentru că de foarte mulți ani îmi doresc să scriu o carte cu titlul Apologia eșecului, iar scrierea acestor rânduri poate fi actul declanșator al scrierii cărții sau un fel de constituire preliminară a unui nucleu ideatic în jurul căruia pot gravita fragmente, idei sau note despre căderi și înfrângeri care puse laolaltă vor da consistența unei cărti.
De ce să laud esecul?
De ce să scriu despre el, spunând că este o binecuvântare?
Pare să fie însemnul unui orizont valoric răsturnat mai ales pentru noi, cei de azi, care trăim într-o societate marcată obsesiv de paradigma succesului tradusă ca un mod de a triumfa împotriva altora.
Așadar de ce o apologie a eșecului?
Pentru lecția subiacentă care poate fi desprinsă din orice fiasco, pentru potențialul edificator al unei înfrângeri. Parcursul uman dintre cădere și regăsire este cel mai bun pedagog pentru lecția edificării sinelui.
Eșescul îmi pare similar cu privitul în oglindă, cu deosebirea că nu te privești pentru a te estetiza, ci pentru a te regăsi, pentru a face inventarul recuzitei tale de salvare. Traiectoria reașezării tale, efortul recuperator al instalării în echilibru este mai important decât un seminar de filosofie etică. Nicicând nu înveți mai mult, fortificându-te, ca atunci când, căzut fiind, înveți să te ridici.
Și ce înveți?
Că instanța înțelepciunii nu este exterioară sinelui tău, că cel mai bun prieten îți ești tu, sieși, că numai iubindu-te pe tine îi poți iubi pe cei de lângă tine, că sacrificiul personal nu înseamnă să uiți întru totul de nevoile tale, ci mai degrabă să poti suspenda pentru un timp dat, suveran și demn, cauza ta pentru cauza aproapelui tău. Și mai înveți ceva – în egală măsură important – că de cele mai multe ori nu poți schimba împrejurările vieții tale, ci doar felul în care te raportezi la ele. Nu vreau să fiu înțeles greșit. Lăudând eșecul, nu spun că trebuie să-l căutam cu lumânarea, ci doar că, atunci când ne este dat să îl avem, ne poate fi cel mai bun pedagog.
Îmi amintesc de un anume moment din perioada studenției mele când eram bursier la Universitatea din Köln, mai exact de un dialog purtat cu unul dintre profesori, se numea Morteza Gasempour și ținea un curs despre procesul și condamnarea lui Socrate. La un moment dat, după terminarea prelegerii, pentru că eram fascinat de felul profesorului de a-și articula seducător ideile, m-am dus să stau de vorbă cu el. În pofida prestanței sale academice era un om de o modestie rară, blând la vorbă și mereu atent la interlocutorul din fața sa. Eu eram un student venit din estul Europei cu mici complexe de inferioritate pe care le trădam prin voce, dar cu visul măreț de a citi din marii filosofi, de a înțelege lumea și, fiind foarte tânâr, de a o schimba. Încă nu înțelegeam că adevărata provocare era aceea de a-mi ajusta înălțimea visului și altitudinea la care visam să zbor la amplitudinea deschiderii propriilor aripi.
Ce vreau să spun?
Că a schimba lumea este o ispravă utopică, în schimb a-ți propune să nu te lași schimbat de lumea în care trăiești este o țintă dezirabilă și mult mai ușor de atins. În fine, profesorul, văzându-mă atât de dornic și de optimist și oarecum posedat de daimonul marilor isprăvi, m-a întrebat ce vreau să fac cu filosofia? I-am răspuns că vreau să am succes, să scriu cărți, să pun în circulație idei (de)spre lume și viață. M-a privit cu multă atenție, fără nicio urmă de superioritate, avea marele talent, de a-l face pe fiecare student un egal de al său. Ei bine, după ce m-a ascultat, zâmbind politicos și binevoitor mi-a spus: Eu nu te pot face discipolul meu în materie de succes, pentru că nu aș sti care sunt pașii de urmat, dar îți voi spune că să fii atent la eșecuri, ele sunt inevitabile și din ele poți învăța. Să ai răbdare și să nu uiți că trebuie să te păstrezi demn și atunci când ești înfrânt. Mai ales atunci.
Acum, după mulți ani, mai bine de douăzeci și patru, am înțeles că este un semn al minții educate să poți integra eșecul în economia propriului succes oricât de mare sau oricât de mic ar fi acesta.
După un timp, cam pe atunci când intri in repriza secundă a meciului vieții tale, înveți să valorizezi căderile și eșecul, privindu-le nu ca pe niște ziduri, ci ca pe niște ferestre în care te poți răsfrînge pentru a te așeza mai edificat în zarea propriului demers de viață.
Marile caractere umane sunt acelea care au cunoscut îndeaproape eșescul sau sincopele de viață. Îmi vin în minte multe exemple în sprijinul acestei afirmații, dar voi aduce în discuție pe cel mai edificator. Una dintre cele mai tulburătoare cărți scrise în limba română nu este o poveste a unui om dat în leagănul vieții, a unui om scutit de asprimi, ci este mărturia cutremurătoare a unei experiențe penitenciare care, în mod paradoxal, a căpătat titlul Jurnalul fericirii. Recomand lectura acestei cărți. Nu se citeste ușor, se citește cu un nod în gât și, la final, cu un imens câștig, acela de a învăța să te raportezi la căderi cu un soi seninătate specifică omului care a căpătat înțelegerea superioară a lucrurilor și a întâmplărilor.
Eșecul nu este întru totul o pacoste, dimpotrivă, el poate fi premisa unei victorii cu o singură condiție. Condiția de a-i desprinde și asimila lecția subsidiară. Faptul de a nu te ridica din cădere, acela e cu adevărat un eșec, nu căderea în sine.
Vă mărturisesc cu sinceritate, am gustat din amarul înfrângerilor de nenumărate ori. Nu fug de ele, dar nici nu le caut. Când îmi sunt date, uneori cu iz de fatalitate, îmi amintesc de ce îmi spunea profesorul meu. Să-mi păstrez demintatea. Nu-mi iese de fiecare dată, dar vorbele lui și-au păstrat relevanța. Sunt ca un far alexandrin!
In fotografie este Miruna, fetița mea (ea și Cosmin au o conexiune specială) în ianuarie 2019. Cât copiii mei se antrenau pe tatami, eu cutreieram fermecată regatul celor mai frumoase depărtări.
Comentarii